ORTODOXIE ŞI ECUMENISM

Ecumenism si fanatism – Conferinta Bucuresti 3 Iunie 2008

[ ASCULTA AUDIO ]

Părintele Sava Cucurakis de la Marea Lavră – Sfântul Munte Athos:

“Noi nu suntem de acord cu ceea ce a făcut Înaltul Mitropolit, pentru că Sfinţii Părinţi combat această faptă. Dacă un episcop ar face aşa ceva, trebuie să fie caterisit. Noi urmăm hotărârile Sfinţilor Apostoli, ale Sfintelor Sinoade şi ale Sfinţilor Părinţi. Sfântul Munte rămâne credincios în tradiţia şi credinţa ortodoxă. Astfel că, atunci când patriarhul latinofron Vekkos a cerut aghioriţilor să se unească cu papa, aceştia au refuzat, dând mărturie a dreptei credinţe chiar şi cu preţul vieţii. Aşa şi noi urmăm tradiţia înaintaşilor, pentru a nu se pierde dreapta credinţă, care ne conduce la mântuire. Pentru aceasta, mitropolitul Nicolae ar trebui să se pocăiască pentru ceea ce a făcut. Dacă nu se pocăieşte, preoţii din mitropolia lui să nu-l mai pomenească la slujbe, pentru că el, de fapt şi de drept, este garantul dreptei credinţe în Biserică, dar el deja a încălcat-o. În credinţa ortodoxă nu facem nici adăugiri, nici împuţinăm.”

TROPARUL Sfântului Marcu
Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului
Filioque
Primatul si “negreselnicia” papala
Purgatoriul si azimile
Apararea Ortodoxiei de catre Sfântul Marcu
Acatistul Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

[ CITESTE TOT ]

Odată, au venit nişte baptişti la părintele şi voiau să-l convingă că Maica Domnului nu trebuie cinstită, iar părintele le-a povestit despre o femeie ce făcuse Yoga şi se îndrăcise. Dânsul spunea că dacă-i făcea Sf. Maslu, dracul din ea, când se rostea numele Maicii Domnului, zicea: “Nu mai zi, mă, că mă arde. Împărăteasa mă arde.”

Dar aceştia nici după cele istorisite nu s-au lăsat convinşi. Atunci, părintele le-a spus: ”Plecaţi de aici că voi sunteţi mai răi ca dracii. Adică ei recunosc că Maica Domnului e Împărăteasă şi că îi arde, dar voi nu.” Şi nu a mai vorbit cu ei. (Sursa: Marturii despre Pr. Lavrentie Sovre)

Ortodocşii văd posibilă unitatea tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestantii sunt mai dispuşi să facă concesii, dar nu toţi şi nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei credincioşilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic şi că sunt prea puţine şanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră – Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999, p. 76.

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

[ CITESTE CONTINUAREA ]

Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii.

Am fost foarte implicat in dialogul ecumenic. Am fost chiar un luptator pentru ecumenism timp indelungat. Imi pare rau insa ca acum, dupa 50 de ani de incercari, ecumenismul se afla tot la inceput. Dupa mine, vinovati sunt in primul rand cei din Consiliul Ecumenic, pentru ca nu au dus la bun sfarsit nici una dintre problemele pe care le-au avut. Ecumenismul a ramas insa o problema, care cine stie cand si cum se va rezolva.

Doar atat ca a deschis ochii Ortodoxiei spre viitor. Si spre un viitor poate mai putin cunoscut de noi, dar oricum spre un viitor promitator. Ecumenismul a fost dintru inceput o mare problema si se poate ca intr-un viitor indepartat sa-si gaseasca un punct de vedere mai solid. Desigur insa ca el va trebui reformat, caci cu actualele femei, aflate in Comitetele lui, care au venit cu intentii pur feministe, s-a compromis astfel, pentru epoca noastra, ecumenismul. As zice ca, la data de fata, relatiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici sunt oarecum normale. Si cu Biserica Catolica ele sunt tot normale, cand ma gandesc la normalitate, iau situatia de acum 50 de ani. Adica nu s-a facut nici un progres, pentru ca staful Consiliului Ecumenic nici nu s-a gandit la aceasta. El ramane condus de protestanti, la o atitudine pe care nu si-o precizeaza, dar, in afara de Biserica Catolica, cu care s-au incercat unele discutii, cu protestantismul nici vorba de asa ceva. Si daca in unele relatii cu Biserica Romano-Catolica si-au schimbat atitudinile din trecut, apoi cu Biserica protestanta nici nu s-a incercat aceasta. Asa ca putem vorbi de un oarecare moment de schimbare, dar el se refera mai mult la o schimbare de atitudine, si nu la una de doctrina. Asa incat, cu ecumenismul, as zice ca suntem abia la inceput. Dupa 50 de ani, in care s-au vanturat tot felul de idei, au ramas tot la idei, au ramas tot la practici vechi, schimbandu-se doar atitudinile de suprafata, care au deschis oarecum drumul spre un oarecare ecumenism, dar el trebuie inca lucrat indelung ca sa poata spune ca a facut ceva. In scurt, au fost tatonari neinsemnate, care au ramas tot la tatonari si nu s-a rezolvat nici una dintre diferentele mari. Asa ca ramane de facut totul. Si nu cred ca aceasta e o atitudine a Bisericii noastre, ci in primul rand a Consiliului Ecumenic, care ramane un organism condus, in general, de protestanti si in care ortodocsii, dupa ce au incercat unele interventii, s-au lasat mai moale. Dar lucrurile au ramas tot asa, adica suntem in fata ecumenismului si nu in vreo stare care va fi dat vreun rezultat. Asa ca ramane totul de facut inca. Cine il respinge si de ce? In primul rand il resping, din principiu, fiindca multi nu-l cunosc. Ei nu au fost deloc contactati de biserici in lupta lor ecumenica. Nici nu se putea sa fie altfel. Si apoi trecerea prin atatea formalitati fara sa se ajunga la nimic le-a dat sentimentul ca ecumenismul e o greseala. Eu cred ca aceasta este o stare de fapt a unora dintre biserici care nu si-au angajat tot personalul in aceste lupte, dar chiar daca l-ar fi angajat, tot aici ar fi ajuns.

Eu n-as zice ca mai asteptam ceva de la multimea de confesiuni si directii in care crestinismul e organizat. In momentul de fata, nu cred ca cineva mai asteapta ceva. Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii. Eu sper totusi ca intr-o zi vom putea spune ca ceva s-a schimbat si ca de acum inainte mergem pe drumul cel bun.

Acest nou Papa, Benedict al XVI-lea, inca nu si-a spus parerile in privinta ecumenismului. Pe cat il cunoastem noi, e un conservator convins, asa ca nu va da drumul vreunei opinii care sa-l contrazica. El va ramane intr-o expectativa, care de altfel e si caracteristica varstei sale, dar cine stie? E inca pe treptele inceputului, mai are cativa ani de gandire buna, asa ca s-ar putea sa ne ofere si surprize. Eu personal insa nu prea cred in vreo perspectiva noua in ce-l priveste. Cred ca va fi un Papa care va pastra ceea ce s-a castigat prin Ioan Paul al II-lea, dar mai mult nu cred. Caci cat a fost Ioan Paul al II-lea de deschis, si totusi nu s-a realizat foarte mult, cu atat mai mult vom putea afla de la actualul Papa de tranzitie. Eu cred ca el va intari osatura principala a catolicismului din toata lumea si-l va pregati pentru noi confruntari in campul ecumenic al viitorului.

Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului.

Vaticanul, continuând însã sã urmãreascã acelasi scop, rãmâne în continuare adeptul aceleiasi tendinte de extindere a unei dominatii “în spirit lumesc asupra tuturor crestinilor. Dar urmãrirea acestui scop prin metode camuflate, sub masca nouã a ecumenismului, nu va avea alt rezultat decât sã compromitã ecumenismul pe care Roma pretinde cã îl servele, producând noi frãmântãri în sânul popoarelor ortodoxe si noi tensiuni între Ortodoxie si Catolicism, sau sã prelungeascã o lungã perioadã de frãmântãri pe care Roma a întretinut-o spre marea pagubã a unitãtii crestine, fãrã sã fi învãtat nimic din aceastã gresitã metodã a ei, de a întelege unitatea între Biserici. Istoria uniatismului de pretutindeni aratã cã el este incompatibil cu ecumenismul zilelor noastre. Conciliul II Vatican a vrut sã însemne o deschidere a Bisericii Romano-Catolice fatã de aspiratiile lumii contemporane spre pace, neagresiune si spre întelegerea cu celelalte confesiuni si Biserici crestine, mai ales spre Biserica Ortodoxã, al cãrui tezaur doctrinar, spiritual si liturgic, declarã cã-l pretuieste.

Extras din UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA, OPERA UNEI ÎNTREITE SILNICII

Rezoluţia în legătură cu problema: „Vaticanul şi Biserica Ortodoxă”
Consfătuirea Întâi-stătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor ortodoxe autocefale, după ce a ascultat referatele: «Papalitatea şi Bise­rica ortodoxă», «Atitudinea Vaticanului faţă de Bisericile ortodoxe în ulti­mii 30 ani», «Vaticanul şi Biserica Ortodoxă» şi «Biserica Romei şi Uni­tatea Bisericii creştine», hotărăşte următoarele: Curia romană, în frunte cu Episcopul Romei, sub influenţa «înfumurării trufaşe lumeşti», după cum scriau odinioară părinţii Sinodului african către papa Celestin, şi din alte motive pur omeneşti, a denaturat în decursul veacurilor adevă­rata doctrină evanghelică, primită dela Domnul prin Sfinţii Apostoli, aceste «Trâmbiţe ale Duhului Sfânt» (1 Canon al Sinodului VII Ecumenic).
Sfidând porunca categorică a părinţilor Sinodului II Ecumenic –«de a păzi neatinsă de inovaţii credinţa, care ne-a fost predată de înşişi martorii oculari şi slujitori ai Cuvântului, Apostolii cei aleşi de Dumne­zeu» (1 canon Sinod. VI Ecumenic, confr. 1 canon al Sinod. VII Ecum.), episcopii Romei au călcat curăţenia învăţăturii Ortodoxiei vechi ecume­nice prin introducerea dogmelor noi, ca «Filioque», Imaculata Concepţiune a Sfintei Fecioare, şi în deosebi, o învăţătură cu totul anticreştină des­pre primatul papii în Biserică şi infailibilitatea lui.
Din cauza acestor inovaţiuni protivnice, episcopii Romei au adus un mare rău unităţii Bisericii ecumenice creştine şi în general lucrului mântuirii oamenilor pe pământ.
Părinţii Sinodului VI Ecumenic (1 can. al Sinod. VI Ecumenic), prevăzând că inovaţiile dogmatice vor aduce foarte mare rău pentru Bi­serică, «au hotărât în chip desăvârşit nici să se adauge, nici să se scoată ceva», — în privinţa dogmelor stabilite de cele 6 Sinoade ecumenice, (confr. 1 can. Al Sinod. VII Ecum.). Şi de aceea, nu noi, ci gurile cuvioase ale Părinţilor Sinoadelor ecumenice rostesc acum condamnarea papali­tăţii romane pentru toate dogmele noi, ce le-a introdus, cari nu sunt decât pure născociri omeneşti, cari, nu-şi au baza nici în Sfânta Scriptură nici în Sfânta Tradiţiune, nici în literatura patristică sau în istoria biseri­cească.
Această hotărâre a noastră, prin care se osândeşte papalitatea nu este ceva întâmplător, ci ea rezultă din înseşi principiile de bază ale Ortodoxiei ecumenice, exprimate în formula cunoscută a lui Vicenţiu: «id teneamus, quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est» (să păstrăm ceea ce se crede totdeauna, pretutindenea, de către toţi).
Hotărârea noastră nu este ceva nou, ci repetă doar mărturisirea patriarhilor din Răsărit. În anul 1723 ei scriau: «Prea venerabililor Arhie­piscopi şi Episcopi din Marea Britanie»: «Dogmele noastre şi doctrina Bi­sericii de Răsărit sunt cercetate de mult, sunt stabilite şi întărite cu dreptate şi bună cucernicie de către Sfintele Sinoade Ecumenice şi anume: «nu este îngăduit a se adăuga sau a se scoate ceva din ele» (Epistola Patriar­hilor Bisericii Răsăritene Catolice despre credinţa ortodoxă).
În epistola enciclică, cu prilejul apelului făcut de papa Leon XIII, referitor la unirea bisericilor (1894), Patriarhii Orientului cu o claritate şi mai mare confirmă fidelitatea lor către tradiţiile Bisericii Ortodoxe Ecumenice: «Noi vom transmite Sfânta credinţă şi generaţiilor viitoare aşa cum am primit-o fără nici o modificare, pentru ca şi aceştia, asemenea nouă, să poată vorbi fără ruşine şi fără mustrări, despre credinţa stră­moşilor lor».
Faptul că Vaticanul a dat uitării tradiţiile Ortodoxiei Ecumenice a împins corabia bisericii romano-catolice spre vârtejul papismului anti­creştin, străin pentru Biserica lui Hristos,
Se ştie că miezul papismului se cuprinde nu numai în denaturarea Ortodoxiei Ecumenice adevărate prin introducere unor astfel de dogme noi, ca doctrina despre supremaţia papei în Biserică şi infailibilitatea lui. Întreaga istorie a papismului strigă înaintea judecăţii drepte dumnezeeşti, împotriva denaturării învăţăturii Noului Testament despre Bi­serica lui Hristos de către papistaşi. Din trupul mistic al lui Hristos, din «Stâlpul şi întărirea adevărului», din «Biserica Dumnezeului celui viu» (1 Timotei III, 15) papistaşii au făcut o organizaţie terestră politică. În cursul multor secole şi pană în zilele noastre papismul a căutat cu ajutorul răz­boaielor sângeroase şi a asupririlor de tot felul să convertească pe orto­docşi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniaţie, ca de exemplu, pe românii din Transilvania în anul 1700, pe bulgarii din Turcia în anii 1859-1860, iar în timpul ultimului război — 240.000 sârbi, albanezi, croaţi pre­cum şi ortodocşi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina şi Belorusia.
Pentru episcopii Romei, aceşti regi ai statului universal («Patri­moniul Sancti Petri») politica totdeauna a fost «suprema lex»…
Urmând tradiţiile predecesorilor săi, papii din sec. XIX şi XX s-au încadrat în curente lumeşti, încât nu se mai sfiesc să apară în faţa opi­niei publice creştine universale în calitate de activişti politici.
Chiar cei mai devotaţi admiratori ai gloriei papale, anumiţi scri­itori catolici, îl numesc pe Papa Pius XII, — «diplomat foarte abil» şi «papă politic» (Gabriel Louis Jarais, «Sanctitatea Sa Pius XII, Epistolele păcii în timpul războiului». Paris 1945).
Aşadar cel mai mare merit al «infailibilului vicar al lui Dumnezeu pe pământ», — papa Pius XII — în ochii admiratorilor lui constă în ac­tivitatea politică, participare în provocarea războaielor fratricide…
Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici credincioşi trebue să-şi dea seama, spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană.
Toţi creştinii, indiferent de naţionalitate şi confesiune nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului, ca o politică anti-creştină, antidemocratică şi antinaţională.
Noi ne rugăm fierbinte Mai marelui păstorilor, Domnului nostru Iisus Hristos, ca să lumineze cu lumina învăţăturii Sale dumnezeeşti ie­rarhia catolică şi să-i ajute ca să înţeleagă tot adâncul căderii în păcate, în care ei au aruncat Biserica apuseană prin învăţăturile născocite de ei despre supremaţia şi infailibilitatea Papei şi prin faptul că folosesc Bise­rica în interesele luptei politice.
† Smeritul Alexei, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei şi întregei Rusii.
† Smer. Calistrat, Catolicos-Patriarh al Georgiei.
† Smer. Patriarh al Serbiei Gavriil.
† Smer. Justinian, din mila lui Dumnezeu Patriarh al României.
† Smer. Ştefan Exarhul Bulgariei.
† Mitropolitul Ilie al Libanului.
Din partea Bisericii Antiohiei †Mitropolitul Ilie al Libanului, †Mi­tropolitul Alexandru al Emesiei.
Din partea Bisericii Alexandriei, idem.
Din partea Bisericii autocefale ortodoxe din Polonia, †Smeritul Timotei, Arhiep. Bielostocului.
† Din partea Bisericii albaneze, episcopul Paisie al Coriţei.
† Exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie arhie­piscop al Pragăi

Rezoluţia în legătură cu problema: „mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”
Noi am ajuns la deplina şi armonioasa înţelegere că, în ultimul timp asupra Bisericii ortodoxe se exercită influenţele eterodoxiei care por­nesc din două tabere.
Pe de o parte conducerea bisericii romano-catolice, în persoana papei, pierzând oarecum simţul credinţei mântuitoare că nici porţile ia­dului nu vor putea birui Biserica lui Hristos, şi în grija pentru păstrarea autorităţii sale pământeşti păşind pe calea utilizării legăturilor sale po­litice cu cei puternici ai lumii acesteia, încearcă să ispitească Biserica Ortodoxă ca să ajungă la o înţelegere cu ea. Urmărind acest scop, papali­tatea tindea să-l atingă prin crearea unui şir de organizaţii unioniste.
Pe de altă parte, protestantismul, cu toată multiplicitatea şi fărâ­miţarea lui în secte şi subdiviziuni, pierzând credinţa că idealurile creş­tine sunt eterne şi nezdruncinate, în dispreţul său trufaş faţă de aşezămintele apostolice şi patristice, încearcă să iasă din impas pe calea rezistenţei contra, papismului roman. În această luptă, protestantismul caută să facă alianţă cu Biserica Ortodoxă ca să poată câştiga pentru sine mai mult prestigiu ca forţă de influenţă internaţională.
Aci Ortodoxia se găseşte în faţa unei ispite şi mai mari — de a se abate dela căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi să păşească pe un teren politic cu totul străin de ţelurile ei. Aceasta este problema practică a Mişcării Ecumenice.
Concomitent cu Ortodoxia propriu zisă, aceleaşi influenţe se exercită şi asupra bisericilor neromano-catolice: armeano-gregoriană, siro-iacobită, abisiniană, coptică şi siro-chaldaică, precum şi biserica vetero-catolică, care au atât de multă afinitate cu Ortodoxia.
Având în vedere că:
a) scopurile mişcării ecumenice, care s-au exprimat în organizarea «Consiliului mondial al bisericilor» cu ultimă ţintă de a organiza o «Biserică ecumenică» în planul actual, nu corespund idealului creştin şi ţelurilor urmărite de Biserica Iui Hristos, aşa cum le înţelege Biserica Ortodoxă;
b) că îndreptarea tuturor eforturilor spre făgaşul vieţii sociale şi politice şi spre crearea unei «biserici ecumenice» ca o putere internaţională influentă, ar fi ca o cădere în ispita, care a fost respinsă de Hris­tos în pustie şi s-ar prezenta ca o abatere a Bisericii spre calea pescuirii sufletelor omeneşti, în mrejele lui Hristos, cu mijloace necreştine;
c) că mişcarea ecumenică aşa cum se prezintă momentan în planul de activitate al «Consiliului mondial al Bisericilor», a renunţat la convingerea că este posibilă reunirea Bisericii — una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică — şi acest fapt nu este spre folosul Bisericii Iui Hristos şi cu totul inoportun (prematur); majoritatea protestantă a participanţilor la Conferinţa dela Edinburg, fie că au văzut insuccesul lor, fie că-1 întrezăreau, dar s-au grăbit să lichideze orice încercări în sensul reunirii harice a bisericilor; în vederea conservării de sine, protestantismul a păşit pe calea rezistenţei minimale, pe calea unui unionism abstract pe teren social-economic sau chiar politic. Această mişcare şi-a construit şi planul activităţii sale pentru viitor pe baza teoriei de a realiza un nou aparat exterior anume: «biserica ecumenică» după tipul unui stat legat într-un fel sau în altul de influenţe lumeşti;
d) în decursul ultimelor decenii (dela 1927 la 1948) ideea reunirii bisericilor pe baze dogmatice şi doctrinare, în mod documentar, nu se mai discută, căci i s-a atribuit o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare. Astfel că mişcarea ecumenică actuală nu asigură cauza reunirii bisericilor pe căi harice şi cu mijloace harice;
e) reducerea exigenţelor la o singură condiţiune şi anume recunoaşterea că Iisus Hristos este Domnul nostru, minimalizează doctrina creştină până la rangul acelei credinţe, care, după cuvântul, Apostolului, este accesibilă şi demonilor (Iacob II, 19; Matei VIII, 29; Marcu V, 7) şi de aceea, Consfătuirea Întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe constatând starea de lucruri actuală şi chemând prin rugăciune conlucrarea Duhului Sfânt a hotărât:
Să se comunice «Consiliului mondial al Bisericilor» ca răspuns la invitaţiunea primită de noi toţi pentru participarea la Adunarea din Ams­terdam în calitate de membri, că toate Bisericile ortodoxe locale, partici­pante la consfătuirea de faţă, sunt nevoite a renunţa la participare în mişcarea ecumenică, în planul ei actual.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

Rezoluţia în legătura cu problema: „despre ierarhia anglicană”
După ce a ascultat referatele cu privire la «Ierarhia anglicană», Consfătuirea Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor autocefale ortodoxe, pătrunse de sentimentul afecţiunii creştine şi al iubirii frăţeşti faţă de creştinii anglicani şi în căutarea căilor spre recunoaşterea vali­dităţii ierarhiei anglicane, hotărăşte:
învăţătura de credinţă care se cuprinde în «Cele 39 articole» ale bisericii anglicane se diferenţiază evident de dogmele, doctrina şi tradiţia, mărturisite de Biserica Ortodoxă, cu toate că soluţionarea chestiunii despre recunoaşterea validităţii ierarhiei anglicane, mai întâi de toate la însăşi fundamentul ei trebuie să fie armonizată cu învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine. Declaraţiile particulare, făcute de ierarhia anglicană de a consimţi la modificarea doctrinei cuprinse în acele «Articole» în sensul concilierilor în ortodoxie, nu pot servi ca bază pentru soluţionarea chestiunii în mod pozitiv. De aceia, din moment ce Biserica Ortodoxă nu poate consimţi la recunoaşterea exactităţii doctrinei anglicane despre tainele în general şi — Taina preoţiei în special, ea nu poate accepta ca valabile nici hirotoniile anglicane săvârşite. Dacă Bisericile din Constantinopol, — Ierusalim, Cipru, România şi alte Biserici autocefale au opinat în sens pozitiv pentru recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi suntem informaţi că această recunoaştere s-a făcut în mod condiţional.
Chestiunea recunoaşterii validităţii ierarhiei anglicane poate fi cercetată numai în legătură cu chestiunea unirii în credinţă şi mărturisire cu Biserica Ortodoxă, dacă ar fi de faţă un act de autoritate, emanând dela un sinod al bisericii anglicane sau dela un congres al clericilor de confesiune anglicană, ratificat apoi de capul bisericii anglicane, act care până acum lipseşte.
În legătură cu aceasta ne exprimăm dorinţa ca biserica anglicană să-şi modifice credinţa (doctrina) din punct de vedere dogmatic, canonic şi eclesiologic şi în special interpretarea autentică a Sfintelor Taine, mai ales a Tainei hirotoniei.
3. Privind cu toată simpatia şi atenţia, cuvenită mişcarea ce are loc în prezent în mijlocul numeroşilor reprezentanţi ai anglicanismului, în direcţia restabilirii raporturilor şi a comuniunii dintre biserica angli­cană şi Biserica Ecumenică, noi hotărâm că ierarhia anglicană contempo­rană poate obţine din partea Bisericii Ortodoxe recunoaşterea caracterului harismatic al preoţiei acesteia, dacă în prealabil se va stabili în mod formal între Biserica Ortodoxă şi cea anglicană unitatea în credinţă şi în mărturisire (după cum s-a spus mai sus). Dacă s-ar stabili o astfel de unitate dorită, atunci recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane s-ar putea realiza după principiul iconomiei, care reprezintă pentru noi sin­gura decizie sinodală autoritară a Sfintei Biserici Ecumenice.
Ne rugăm ca Domnul, după îndurarea sa cea negrăită, să trimită Duhul iubirii şi al bunătăţii, care îndeamnă spre osteneli bine plăcute, pentru slava Sfintei Sale Biserici.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

UNIVERSITATEA ARISTOTELICÃ TESALONIC
FACULTATEA DE TEOLOGIE,
SECŢIA: TEOLOGIE PASTORALÃ ŞI SOCIALÃ
DISCIPLINA: SFÂNTA SCRIPTURÃ ŞI SCRIERILE SFINŢILOR PÃRINŢI
PROTOIEREU PROFESOR THEODOROS ZISIS

Tesalonic, 18 Aprilie 2001

Preafericite,

Am sperat cã neliniştea şi împotrivirile deplinãtãţii Bisericii binecredincioşilor creştini ortodocşi, care cunosc cele ale credinţei şi sunt angajaţi activ în trupul Bisericii, vor sensibiliza mintea şi inima Prea Fericirii Voastre şi veţi proceda la schimbarea hotãrârii Permanentei Sfântului Sinod, prin care v-aţi dat asentimentul sã participaţi la schimbul de onoruri cu antihristul şi panereticul papã al Romei, aţi desfiinţat Evanghelia lui Hristos, aţi “demolat” Sfintele Canoane, aţi ofensat pe Sfinţii care au luptat împotriva papei şi aţi deschis uşa spre a intra în Bisericã lupi grei.

Împreunã cu împovãratul de multimea ereziilor papã, cinstiţi-i şi pe toţi vechii eretici şi dascãli mincinoşi: pe Arie, pe Macedonie, pe Eutihie, pe Apolinarie, care sunt îngeri în comparaţie cu papismul si cu rãtãcirile lui. Dar pentru Prea Fericirea Voastrã nu mai conteazã nici Evanghelia, nici Sinoadele Ecumenice, nici învãtãtura Sfinţilor şi de Dumnezeu purtãtorilor Pãrinţi. Faptele Prea Fericirii Voastre Vã dezmint cuvintele. Prin urmare, daţi jos icoanele sfinţilor din biserici, dacã tot aţi înjosit şi aţi desfiinţat învãţãtura lor, ca sã înţeleagã mai bine ce se petrece, poporul care e dezamãgit şi se aflã în derutã. Ce sens mai are sã vorbim despre romanitate şi despre civilizaţia ortodoxã, când strãmoşii noştri bizantini preferau sã vadã în Cetate “a împãrãţi turbanul turcesc decât tiara latinilor”? Refugiaţii memorabilei patrii ar fi preferat sã moarã, decât sã primeascã a cinsti pe casapul romanitãţii.

Cu respect şi discernãmânt Vi s-au adresat în mod izolat Sfântul Munte, mãnãstirile, mulţi clerici, monahi si laici, si V-au cerut sã sesizaţi greşeala deciziei şi sã preveniti sminteala şi dezbinãrile. Vizita papei şi onorurile cãtre acesta se constituie într-o temã mai mare decât cea în legãturã cu buletinele. Cum de nu o sesizaţi? Greşeli fac toţi: şi patriarhii şi arhiepiscopii. Numai papa pretinde cã e infailibil şi numai ereticii nu vor sã-şi schimbe pãrerea, din egoism şi încãpãţânare. Ascultaţi şi vã angajaţi în fel de fel de chestiuni despre credinţã cu persoanele lumeşti. În loc sã-i învãţaţi şi pe ei şi pe numerosul popor, ce înseamnã papa şi papismul, adicã erezie şi înşelare, ce înseamnã denaturarea Evangheliei în putere de stat lumeascã şi de dominatie, dupã care “li se pare cã stãpânesc popoarele”. Vã bazaţi pe faptul cã Vã cântã în strunã majoritatea celor ce nu cunosc chestiunile credinţei, pentru a cãror neştiinţã, noi, toţi pãstorii, vom da seamã înaintea lui Dumnezeu.

V-aţi apãrat înaintea credincioşilor, zicând cã statul l-a invitat pe papã şi cã fiind presaţi aţi cedat de nevoie. Totuşi, credinciosul popor V-a dat dovada sprijinului sãu cu prilejul diverselor manifestãri, ca sã staţi ferm si sã ţineţi piept presiunilor, fiindcã opinia poporului o au în vedere mai mult politicienii, (care au fost) aleşi de popor. Faptul cã şi Prea Fericirea Voastrã a evitat a se opune într-un singur trup şi cu o singurã gurã înseamnã cã doreşte sã vinã papa în Grecia, pentru a câştiga profil european în legãturã cu noi – chipurile – fanaticii, retardaţii şi “minunaţii”, dupã caracterizarea onorificã a Fanarului. În orice caz, deja politicienii îşi freacã mâinile pentru reuşita operaţiunii de dezbinare, dupã cum şi diplomaţii Vaticanului dau curs informaţiei (în legãturã cu vizita papei – n.tr.) cã nu se exercitã nici o presiune, iar dacã Biserica a ridicat obiecţii, a fost obligatã sã se potoleascã, pentru a nu se face rabat şi astfel sã fie înnegritã imaginea ţãrii noastre în exterior. La fel, informeazã şi cercurile Vaticanului, lãsând sã se înţeleagã cã Arhiepiscopul ar dori şi chiar aşteaptã sã vinã papa.

Mulţi arhierei, chiar şi dintre sinodali, dar, mai ales, dintre cei ce aprobaserã venirea papei, izbindu-se în eparhiile lor de furia şi de revolta poporului, şi-au suflecat mânecile şi au dezlãnţuit campania împotriva papei, insistând cã cedeazã dorinţei şi angajamentului pe care şi le-au luat în scris de a veni papa. Şi se pare cã, într-adevãr, aşa este; deoarece nu aţi luat deloc în seamã textele mãrturisitoare ale multor arhierei, care V-au cerut sã convocaţi corpul legislativ al ierarhiei, a cãrei copleşitoare majoritate nu este de acord cu hotãrârea Permanentei Sfântului Sinod. De ce nu convocaţi ierarhia pentru o atât de importantã temã, care tinde sã dezbine şi sã sfâşie trupul Bisericii? Cunoaşteţi foarte bine din cercetãrile şi studiile personale ale Prea Fericirii Voastre ce a însemnat şi ce înseamnã tema calendarului, care tot din Occident a fost instigatã şi care a fost susţinutã de regimul politic elen. Pe Meletie Metaxakis vreţi sã-l urmaţi, care s-a fãcut izvor şi pricinã a schismelor şi suferinţelor? Nu funcţioneazã sistemul sinodal? Face-vom din Atena Vatican? Vã bizuiţi pe felul de a gândi şi pe linguşirile persoanelor din cercul Prea Fericirii Voastre şi ale celor ce tânjesc dupã funcţii şi promovãri, dar neglijaţi conştiinţa plinãtãţii Bisericii care s-a manifestat de multe ori şi în multe feluri. Oricum, sã cunoaşteţi cã pe papa nu-l primeşte Biserica Eladei! Îl primesc Arhiepiscopul Hristodul şi cei dimprejurul lui, clerici şi teologi cu cuget lumesc, cu scopul de a trãda şi a desfiinţa Credinţa Ortodoxã. Şi, dupã cum la Ferrara-Florenţa nu am avut unire, ci falsã unire, aşa şi acum nu avem primire, ci falsã primire. Acestea, pe care le întreprindeţi, memoria colectivã ortodoxã le va uita, ca şi cum nici nu ar fi avut loc. Nu aţi luat în seamã nici pocãinţa celor ce au semnat ruşinoasa hotãrâre a acelui sinod, care în faţa protestelor binecredinciosului popor şi-au retractat semnãtura şi şi-au mãrturisit greşeala. Prea Fericirea Voastrã nu luaţi în considerare nimic.

Mintea şi inima ortodocşilor nu pot sã înţeleagã ceea ce se va întâmpla. În ziua aceea, se va rãstigni din nou Hristos împreunã cu rãstignita Sa Bisericã. Luna mai din 2001, luna cuceririi noastre de cãtre papă, va fi mult mai rea decât luna mai din anul 1453, care a fost doar luna cuceririi noastre trupeşti şi politice. Scrieţi cu propriul scris al Prea Fericirii Voastre o paginã neagrã în istoria Bisericii Eladei şi, astfel, deveniţi primul arhiepiscop care aţi pãrãsit poziţia riguros tradiţionalã. Dacã Prea Fericirea Voastrã urmãriţi astfel de întâietãţi şi evoluţii, poporul ortodox nu Vã va urma.

Desigur, încã n-au pierit (toate) nãdejdile. Sperãm în douã realizãri posibile omeneşte. Sã se gãseascã şi în ultima clipã episcopi vrednici de numele şi de chemarea lor. Sã-şi asume toţi responsabilitãţile şi fiecare personal. Nu este responsabil doar Arhiepiscopul, nici micul sinod, chiar dacã ar fi şi (mai) mare. În chestiunile de credinţã, competenţa nu constã în rezoluţii locale; este universalã şi soborniceascã. Marele Vasile a fãcut din mica Cezaree a Capadochiei centru şi inimã a Ortodoxiei, deasupra Romei, deasupra Constantinopolului şi a altor tronuri patriarhale. Turma ortodoxã de pretutindeni a Eladei cautã pãstori şi îndrumãtori. Nu este proprietatea (personalã) a nimãnui Credinţa Ortodoxã.

Iar a doua nãdejde a noastrã, mai puternicã, este Sfântul Munte, petrecerea cea cu nume sfinţit, Chivotul Ortodoxiei, care din nou se oferã sã ajute curajosul şi luptãtorul popor, faţã în faţã cu catastrofa Noii Ere a lui Antihrist, cu ecumenismul şi sincretismul ei. Cele trei inspirate texte conglãsuitoare ale Sfintei Kinotite nu le-a luat în considerare Arhiepiscopul; le-a primit însã ca pe un miros de bunã mireasmã duhovniceascã de Hristos purtãtorul popor, asteptând şi alte lucrãri (de acest fel).

Şi, dacã vor fi dezminţite şi aceste nãdejdi ale noastre, suntem siguri cã ceea ce nu am putut sã izbutim noi, din cauza pãcatelor şi a nevredniciei noastre, o va reuşi Dumnezeu. La sfârşit, Hristos şi Biserica vor birui, iar nu antihristul papã; Mielul, iar nu fiara!

Fericiţilor, Preafericite, toţi câţi sunteţi prieteni ai Mielului şi potrivnici ai fiarei.

Cu îndatorată cinstire,
cel mai mic între preoţi,
Theodoros Zisis