Autori: Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru
“Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecumenice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor marilor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi întoarcerea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura ortodoxă?
A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Comună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtăşit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că părinţii de la al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic au fost în înşelare, anatematizând şi scoţând astfel din Biserică pe cei care erau “de aceeaşi credinţă” cu ei. În cazul acesta, întreaga învăţătură de credinţă fundamentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi considerat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi relativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecumenice au greşit în privinţa celei mai importante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărârile canonice şi disciplinare pe care le-au luat.”
