Oana IFTIMIE
Faptul de a nu ne păsa de alţii şi tot era destul de tragic, dar, de la o vreme, se vede că nu ne mai pasă nici măcar de noi înşine. Apreciind după entuziasmul cu care ne grăbim să amestecăm, într-un ghiveci indigest, ortodoxia cu tot ce ne cade în mână, de prin beciurile gândirii omeneşti, ori nu ştim ce facem, ori, dacă ştim, cu atât mai oribil şi mai pasibil de o veşnicie întunecată.
Am cunoscut ecumenişti din entuziasm copilăresc, din cei care, probabil, la ora de desen mâzgăleau porumbei ai păcii şi copilaşi albi, negri şi galbeni legaţi unii de alţii prin ghirlande multicolore, ecumenişti care, dintr-o iubire prost plasată cuprind în inima lor largă nu doar pe om, ci şi greşeala în care se află acela. Aparent frumoasă şi generoasă mentalitate, dar mă tem că este una şi aceeaşi cu cea care împiedică părinţii să dezaprobe relele copiilor, crescând, astfel, nişte pramatii răzgâiate, cu potenţial de a deveni pericole publice. Dacă îi iubeşti cu iubire adevărată, îi mustri, cu blândeţe, dar şi cu dreptate, pentru mai binele lor viitor. Nu confuzi omul cu fapta, iubeşti omul, dar nu şi fapta cea rea, chiar dacă a fost făcută din inconştienţă. Cu atât mai mult eşti dator să-i deschizi ochii, să-l înveţi, dacă nu ştie, dacă nu-şi dă seama.
Am cunoscut şi ecumenişti din interes, pe care oarece foloase materiale îi determinau cu destulă uşurinţă să accepte un alt (sau alte) puncte de vedere- despre aceştia suspectez că sunt, de fapt, necredincioşii potenţiali ai oricărei religii, mercenari spirituali gata să-şi vândă sufletul oricui dă mai mult. Sau, poate că nu am dreptate, cel puţin nu la modul general, poate că există persoane care chiar cred că au găsit „lumina”, la care, dacă se adaugă şi ceva mai puţin impalpabil, de ce nu, cu atât mai bine.
În fine, Dumnezeu singur şi-i ştie, pe toţi şi pe fiecare în parte.
Indiferent de motivaţie, este, oare, logic, de bun simţ să susţii că toate religiile sunt OK, sau fie şi numai că toate denominaţiunile creştine sunt OK? Dacă v-aş îndemna să vă montaţi, la maşină, volanul în locul unei roţi şi invers, sau să scoateţi o bujie, sau jiglerul, sau starter-ul şi să (încercaţi să) circulaţi aşa, aţi zice că fac glume proaste, sau că îmi bat joc de dumneavoastră. Atunci, de ce este aşa greu de priceput că un sistem religios, la rândul său, nu poate fi ajustat, cârpit şi răscârpit după cum îi tună nu ştiu cui, care s-a plictisit de status quo şi/sau „simte” cum l-a atins pe el iluminarea, în contradicţie cu o întreagă tradiţie, păstrată, până atunci, neştirbită, cu toate ale sale la locul lor? Schimbi ceva, nu mai funcţionează, nu mai merge, şi, având în vedere că ar trebui să fie vehiculul cu care să ajungem la fericirea veşnică, este, oare, o manifestare de oameni întregi la minte să ne apucăm să halandalim piesele?
