ORTODOXIE ŞI ECUMENISM

S-a terminat Adunarea “Ecumenică” de la Sibiu. Mii de lumînări şi torţe în marş, pupat piaţa Independenţei, lacrimi gîrlă (deşi nu de pocăinţă - piaţa nu a fost totuşi inundată), emoţii, mîndrie înnecînd gîtlejurile (Sibiul e „capitala culturală a Europei”). Am pus o jumătate de milion de euroi! Am mai făcut un pas în Europa! A fost şi Papa de la Roma (pe ecrane). Europa nu mai e doar „cu ochii pe noi”! E în noi! (pervers îmi reamintesc celebra poezie a Veronicăi Porumbacu „simt Europa în mine”, imortalizată de epigrama lui Păstorel Teodoreanu… „în chestia matale intră-ntregul continent”). S-a reconfirmat la punctul 6 din mesajul final (redactat în „limba de lemn” caracteristică tuturor mesajelor „ecumenice”) Charta Oecumenica (deci vom continua sa luptăm împotriva „antisemitismului” şi vom scoate pînă la urmă din Liturghie pasajele ofensatoare la adresa „fraţilor noştri mai mari” - deziderat exprimat adesea la întrunirile nu prea date publicităţii, dintre reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai „fraţilor mai mari”). Şi uite ce frumos a aranjat Dumnezeu lucrurile că la doar cîteva zile după asta s-a ales şi cel mai „ecumenic” Patriarh.

Şi totuşi o mică pietricică de poticnire tot a rămas. Din fericire. Căci e piatra pe care lucrătorii nu au băgat-o în seamă şi care e piatra din capul unghiului. Punctul 2 al mesajului „recomandă să se continue discuţiile privind recunoaşterea botezului, fiind conştienţi de importantele realizări pe această temă în mai multe ţări şi fiind conştienţi de faptul că această chestiune este strîns legată de înţelegerea euharistiei”. Deci nu s-a ajuns la o înţelegere în privinţa recunoaşterii botezului! Zic din nou din fericire. Deşi există un număr de formule „economice” privind primirea ne-ortodoxilor în Biserică, nu au putut fi anulate canoanele (care reprezintă predania lăsată de însuşi Domnul Hristos) care cer imperativ ca botezul să se facă prin întreită scufundare în numele Sfintei şi Nedespărţitei Treimi. Atunci cînd botezul nu se face prin scufundare (ceeace e însuşi numele baptismos) nu este botez. Lucrurile sînt chiar atît de simple, cu toate sofisticăriile papiste şi protestante (am vazut o formulare „ecumenică”: prin scufundare sau turnare). Ei bine, nu. E doar prin scufundare!

De aceea vedem o rază de speranţă în chiar declaraţiile ÎPSS (de atunci) Preafericitul în devenire Daniel în interviul pe care l-a acordat ziarului Cotidianul pe 10 Sept. a.c. Deşi pare din discursul său că cea mai importantă problemă a adunării a fost să „intensifice semnele vizibile de dialog şi cooperare”, în al doilea rînd să încurajeze tinerii să participe la viaţa Bisericii şi în al treilea rînd să se ocupe de migranţi (punctul 5 recomandînd o grijă specială pentru romi), nu putem să trecem cu vederea că problema botezului este punctul 2 (primul fiind doar o declaraţie insipidă). Şi deşi această problemă e lăsată la sfîrşitul interviului (introdusă oarecum forţat, aproape prin surprindere, de cel ce lua interviul ÎPSS de atunci, ÎPSS de atunci nu a avut ce face decît să reafirme (cu multe ocolişuri) poziţia esenţială a Bisericii.

Ne putem întreba dece a părăsit Mitropolitul Kiril al Smolenskului şi Kaliningradului (dealtfel cunoscut ecumenist) adunarea, nesemnînd documentul final? S-a mers totuşi undeva prea departe? Deşi fie vorba între noi această adunare, ca şi cele precedente, merge pe alături de drum. Orice entuziasm la adresa ei (lor) dovedeşte o profundă şi dureroasă neînţelegere a ceea ce este Ortodoxia. Într-adevăr însăşi ideea ecumenismului, ideea devălmăşiei Adevărului cu minciuna e profund ofensivă şi pierzătore de suflete, infinit mai gravă decît faptul că cutare sau cutare preot a „colaborat cu securitatea”. Adevărul e doar unul şi el ne-a fost arătat chiar de Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa. El ne-a dat cuvinte de viaţă, poruncile Sale sînt metoda vindecării sufletelor noastre scufundate în păcat, iar „cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” şi „cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte, iar cine mă iubeşte pe mine iubit va fi de către Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui”, căci dacă „mă iubeşte cineva, păzi-va cuvîntul meu şi Tatăl meu îl va iubi pe el şi vom veni la el şi la el ne vom face locuinţă”. „Dacă mă iubiţi pe mine, păziveţi poruncile mele. Iar eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mîngîietor, ca să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l ştie, ci voi îl cunoaşteţi, căci rămîne la voi şi va fi întru voi”. Ce poate fi mai clar şi mai explicit? Duhul Sfînt, Duhul Adevărului nu vine la cei care nu ţin poruncile Domnului. Poruncile Domnului au fost clar explicitate şi au devenit norme de conduită pentru creştini prin dogmele şi canoanele Bisericii Universale, revelate de Sfîntul Duh episcopilor din întreaga creştinătate întruniţi în Sinoadele Ecumenice. Acesta este singurul sens al Ecumenismului. Încercările actuale de a desfiinţa Cuvîntul lui Dumnezeu ca să-l înlocuiască cu rînduiala omenească, împotriva rînduielilor stabilite de Sinoade, se pun singure firesc sub osînda neţinerii poruncilor Domnului. Aspectul cel mai îngrijorător este intervenţia poliţiei împotriva celor care obiectează împotriva ecumenismului. Sînt primele semnale ale viitoarelor persecuţii. Deocamdată îşi „fac mîna”. E acelaşi scenariu care s-a repetat de nenumărate ori. Să ne amintim doar de persecuţiile împotriva „tradiţionaliştilor”, „fundamentaliştilor” ortodoxi care au urmat Conciliilor de „unire” de la Lyon (1274) şi Florenţa (1439).

Cu cîţiva ani în urmă am scris un număr de articole pentru Buletinul Asociaţiei Românilor din Australia referitoare tocmai la acest subiect. Era o încercare de a lămuri pe credincioşii ortodoxi români din Australia asupra efectelor dezastruoase ale defecţiunii unui preot ortodox român la catolici. Era într-o perioadă cînd zgomotele ecumeniste ajunseseră la paroxism. Întîmplător preotul în chestiune ne vorbea cu entuziasm de un ierarh încă necunoscut (cu care fusese coleg de seminar sau pe la Sibiu), dar cu mare viitor! Îl chema… Daniel Ciobotea.

Revizuind aceste meditaţii le-am găsit încă actuale şi îmi voi permite, cu îngăduinţa redacţiei să le împărtăşesc şi altora.

VLAD PROTOPOPESCU

SURSA: Neamul Romanesc

Miscarea ecumenica este afectata de ruptura dintre Biserici referitoare la valorile morale, iar liderii religiosi ar trebui sa transmita semnale foarte puternice lumii crestine, si nu doar mult zgomot, a afirmat nu cu mult timp in urma, într-o conferinta de presa, Mitropolitul Kiril de Smolensk si Kaliningrad, presedinte al Departamentului pentru Relatii Externe al Patriarhiei Moscovei.

„Asa cum înteleg, din adâncul traditiei mele si din adâncul culturii mele, ne apropiem de o criza a fenomenului ecumenic. Bineînteles, noi încercam sa depasim divizarea istorica a crestinismului, încercam sa continuam dialogul religios pentru a gasi o cale pentru viitor.

Totodata, a continuat el, „stam în fata unei mari rupturi în sânul familiei crestine si ma refer în special la ruptura din domeniul moralei. Desigur, noi credem într-un singur Dumnezeu si în Sfânta Treime, dar nu este de ajuns… Cred ca trebuie sa avem o baza morala comuna foarte puternica pentru a continua pelerinajul nostru ecumenic. Pentru mine va fi foarte dificil sa accept declaratia comuna despre atitudinea crestinilor fata de problemele modernitatii, daca noi, în calitate de crestini, nu avem aceeasi perceptie asupra valorilor morale“, a subliniat înaltul ierarh.

„Este timpul pentru o autoexaminare a fenomenului ecumenic“, a invitat el liderii crestini ai Europei. „Desigur, suna frumos sa asculti stralucitoarele declaratii despre succesul esentei ecumenismului, dar, în acelasi timp, trebuie sa fim foarte critici“. În opinia sa, delegatii prezenti la reuniunea care s-a desfasurat anul acesta la Sibiu evita sa puna în discutie ideea de pacat, desi credinciosii au ascultat, cu acel prilej, „voci foarte puternice si stralucite“. „Nimeni nu a vorbit de pacate si despre perceptia crestina asupra pacatului. Ideea de pacat, improprie pentru o filozofie liberala si pentru o teorie politica liberala, este cruciala pentru crestinism.“ Inaltul ierarh a sugerat in contextul unor asemenea adunari sa se introduca pe agenda reuniunilor ecumenice viitoare discutii oneste despre valorile morale comune si despre mesajul ecumenic al crestinatatii catre lumea moderna.

SURSA: Gardianul

“Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. ” (Evrei 13#7)

un articol de Gigel Chiazna

Pentru a sustine ecumenismul, promotorii acestui curent se folosesc uneori chiar de marturiile si scrierile anti-ecumenistilor. Sa luam de exemplu cazul celui mai mare teolog roman Pr. Dumitru Staniloae, care spre sfarsitul vietii sale, a marturisit de nenumarate ori impotriva ecumenismului, mergand pana la acolo la a spune: “Eu nu prea sunt pentru ecumenism. A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici care l-a numit panerezia timpului nostru. Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata” (ASCULTA AUDIO)

Sunt nenumarate exemplele de ignorare a raportarii finale a Pr. Staniloae in privinta ecumenismului. Este adevarat ca inainte de a marturisi cuvintele de mai sus, pe perioada comunista, parintele a participat la intalniri ecumenice (intre ortodocsi) si ecumeniste (intre ortodocsi si eretici). Dar tocmai avand aceasta experienta in spate, puterea cuvintelor si marturiei sale este cu atat mai mult de luat in seama, ceea ce ecumenistii zilelor noastre nu fac. Ei ignora cuvantul de sfarsit si marturia parintelui si continua sa se foloseasca de scrierile lui si sa le talmaceasca in sustinerea ecumenismului, uitand indemnul Sf. Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. ” (Evrei 13#7)

As dori in acest articol sa ma refer doar la cartea Pr. Sandu de la Iasi: “Tre argomenti dommatici per dialogare - L’ecumenismo come teologia per il Padre Dumitru Staniloae“. Marturisesc ca nu am citit aceasta carte, deoarece nu pot sa pun nici o valoare pe o carte care se argumenteaza pe baza unei bibliografii in care cea mai noua carte a Pr. Staniloae citata este din 1978. Pus in balanta acest studiu in comparatie cu marturia parintelui Staniloae mentionata mai sus, dar si cu alte declaratii, este clar ca acest studiu nu poate decat sa ofere decat cateva informatii despre cum a evoluat parintele Staniloae din a fi un ecumenist in a fi un antiecumenist convins, ceea ce bineinteles autorul trece cu vederea, probabil … in numele ecumenismului.

UPDATE 10 oct 2007: In completarea articolului as dori sa mai aduc un citat din cartea “Omagiu memoriei parintelui Dumitru Staniloae”, Edit. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, p. 93: “Biserica romano-catolica si Biserica Ortodoxa nu sunt Biserici surori. Nu exista decat un singur Trup, adica o singura Biserica. Deci, notiunea de Biserici surori este improprie.”

Ortodocşii văd posibilă unitatea tuturor creştinilor numai prin încadrarea acestora în Biserica Ortodoxă. Catolicii nu văd unirea altfel decât prin triumful catolicismului. Protestantii sunt mai dispuşi să facă concesii, dar nu toţi şi nu în toate. Partea negativă a ecumenismului este că, în multe cazuri, dizolvă conştiinţa apartenenţei credincioşilor la Biserica din care fac parte. Se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că până acum ea n-a rezolvat nimic şi că sunt prea puţine şanse să se rezolve ceva în viitor. Consider posibilă aceasta nu prin puterea omului, ci prin rânduiala şi harul lui Dumnezeu. Nu întrevăd aceasta pentru generaţia noastră - Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Bucureşti, Edit. Scara, 1999, p. 76.

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor. Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata - ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele - partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu”, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El”, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

[ CITESTE CONTINUAREA ]

Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii.

Am fost foarte implicat in dialogul ecumenic. Am fost chiar un luptator pentru ecumenism timp indelungat. Imi pare rau insa ca acum, dupa 50 de ani de incercari, ecumenismul se afla tot la inceput. Dupa mine, vinovati sunt in primul rand cei din Consiliul Ecumenic, pentru ca nu au dus la bun sfarsit nici una dintre problemele pe care le-au avut. Ecumenismul a ramas insa o problema, care cine stie cand si cum se va rezolva.

Doar atat ca a deschis ochii Ortodoxiei spre viitor. Si spre un viitor poate mai putin cunoscut de noi, dar oricum spre un viitor promitator. Ecumenismul a fost dintru inceput o mare problema si se poate ca intr-un viitor indepartat sa-si gaseasca un punct de vedere mai solid. Desigur insa ca el va trebui reformat, caci cu actualele femei, aflate in Comitetele lui, care au venit cu intentii pur feministe, s-a compromis astfel, pentru epoca noastra, ecumenismul. As zice ca, la data de fata, relatiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte biserici sunt oarecum normale. Si cu Biserica Catolica ele sunt tot normale, cand ma gandesc la normalitate, iau situatia de acum 50 de ani. Adica nu s-a facut nici un progres, pentru ca staful Consiliului Ecumenic nici nu s-a gandit la aceasta. El ramane condus de protestanti, la o atitudine pe care nu si-o precizeaza, dar, in afara de Biserica Catolica, cu care s-au incercat unele discutii, cu protestantismul nici vorba de asa ceva. Si daca in unele relatii cu Biserica Romano-Catolica si-au schimbat atitudinile din trecut, apoi cu Biserica protestanta nici nu s-a incercat aceasta. Asa ca putem vorbi de un oarecare moment de schimbare, dar el se refera mai mult la o schimbare de atitudine, si nu la una de doctrina. Asa incat, cu ecumenismul, as zice ca suntem abia la inceput. Dupa 50 de ani, in care s-au vanturat tot felul de idei, au ramas tot la idei, au ramas tot la practici vechi, schimbandu-se doar atitudinile de suprafata, care au deschis oarecum drumul spre un oarecare ecumenism, dar el trebuie inca lucrat indelung ca sa poata spune ca a facut ceva. In scurt, au fost tatonari neinsemnate, care au ramas tot la tatonari si nu s-a rezolvat nici una dintre diferentele mari. Asa ca ramane de facut totul. Si nu cred ca aceasta e o atitudine a Bisericii noastre, ci in primul rand a Consiliului Ecumenic, care ramane un organism condus, in general, de protestanti si in care ortodocsii, dupa ce au incercat unele interventii, s-au lasat mai moale. Dar lucrurile au ramas tot asa, adica suntem in fata ecumenismului si nu in vreo stare care va fi dat vreun rezultat. Asa ca ramane totul de facut inca. Cine il respinge si de ce? In primul rand il resping, din principiu, fiindca multi nu-l cunosc. Ei nu au fost deloc contactati de biserici in lupta lor ecumenica. Nici nu se putea sa fie altfel. Si apoi trecerea prin atatea formalitati fara sa se ajunga la nimic le-a dat sentimentul ca ecumenismul e o greseala. Eu cred ca aceasta este o stare de fapt a unora dintre biserici care nu si-au angajat tot personalul in aceste lupte, dar chiar daca l-ar fi angajat, tot aici ar fi ajuns.

Eu n-as zice ca mai asteptam ceva de la multimea de confesiuni si directii in care crestinismul e organizat. In momentul de fata, nu cred ca cineva mai asteapta ceva. Ecumenismul a luat-o pe o cale gresita, care porneste din inima Consiliului Ecumenic. Poate ca ar trebui cumva reformat, pentru ca sa inceapa tratative care sa dea niste rezultate. Pentru ca ideea in sine ramane buna. Felul cum s-a dezvoltat insa ramane sub semnul intrebarii. Eu sper totusi ca intr-o zi vom putea spune ca ceva s-a schimbat si ca de acum inainte mergem pe drumul cel bun.

Acest nou Papa, Benedict al XVI-lea, inca nu si-a spus parerile in privinta ecumenismului. Pe cat il cunoastem noi, e un conservator convins, asa ca nu va da drumul vreunei opinii care sa-l contrazica. El va ramane intr-o expectativa, care de altfel e si caracteristica varstei sale, dar cine stie? E inca pe treptele inceputului, mai are cativa ani de gandire buna, asa ca s-ar putea sa ne ofere si surprize. Eu personal insa nu prea cred in vreo perspectiva noua in ce-l priveste. Cred ca va fi un Papa care va pastra ceea ce s-a castigat prin Ioan Paul al II-lea, dar mai mult nu cred. Caci cat a fost Ioan Paul al II-lea de deschis, si totusi nu s-a realizat foarte mult, cu atat mai mult vom putea afla de la actualul Papa de tranzitie. Eu cred ca el va intari osatura principala a catolicismului din toata lumea si-l va pregati pentru noi confruntari in campul ecumenic al viitorului.

Sub masca ecumenismului oferã burse numeroase tinerilor ortodocsi si tot felul de ajutoare si alte avantaje unor fruntasi ortodocsi, mai ales din unele Biserici mai strâmtorate financiar, deprinzîndu-i, în schimb, cu un vocabular ecumenist relativist, pentru a-i dezarma în fata fortelor de intercomuniune, în fata teoriei cã, cu toate diferentele existente, cele douã Biserici au devenit, de la ridicarea anatemelor una, dar una sub primatul papei, la care conducerea Bisericii Catolice nu renuntã cu nici un pret. Bursele în scolile de teologie catolicã se ofereau si odinioarã cu efectele pãgubitoare, pe care le cunoastem, pentru Ortodoxie, dar argumentul cã diferentele între ortodocsi si catolici sunt fãrã însemnãtate era folosit de propaganda catolicã ca mijloc de adormire a constiintelor ortodoxe si în epoca de creare a uniatismului. În privinta aceasta, catolicismul nu a schimbat în esentã nimic, dar nici în folosirea acestor metode ca momeli pentru acceptarea primatului papal de cãtre ortodocsi. Ceea ce e nou e numai metoda de a camufla mai abil aceste metode sub masca generoasã si nobilã a ecumenismului.

Vaticanul, continuând însã sã urmãreascã acelasi scop, rãmâne în continuare adeptul aceleiasi tendinte de extindere a unei dominatii “în spirit lumesc asupra tuturor crestinilor. Dar urmãrirea acestui scop prin metode camuflate, sub masca nouã a ecumenismului, nu va avea alt rezultat decât sã compromitã ecumenismul pe care Roma pretinde cã îl servele, producând noi frãmântãri în sânul popoarelor ortodoxe si noi tensiuni între Ortodoxie si Catolicism, sau sã prelungeascã o lungã perioadã de frãmântãri pe care Roma a întretinut-o spre marea pagubã a unitãtii crestine, fãrã sã fi învãtat nimic din aceastã gresitã metodã a ei, de a întelege unitatea între Biserici. Istoria uniatismului de pretutindeni aratã cã el este incompatibil cu ecumenismul zilelor noastre. Conciliul II Vatican a vrut sã însemne o deschidere a Bisericii Romano-Catolice fatã de aspiratiile lumii contemporane spre pace, neagresiune si spre întelegerea cu celelalte confesiuni si Biserici crestine, mai ales spre Biserica Ortodoxã, al cãrui tezaur doctrinar, spiritual si liturgic, declarã cã-l pretuieste.

Extras din UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA, OPERA UNEI ÎNTREITE SILNICII