ORTODOXIE ŞI ECUMENISM

Rezoluţia în legătură cu problema: „Vaticanul şi Biserica Ortodoxă”
Consfătuirea Întâi-stătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor ortodoxe autocefale, după ce a ascultat referatele: «Papalitatea şi Bise­rica ortodoxă», «Atitudinea Vaticanului faţă de Bisericile ortodoxe în ulti­mii 30 ani», «Vaticanul şi Biserica Ortodoxă» şi «Biserica Romei şi Uni­tatea Bisericii creştine», hotărăşte următoarele: Curia romană, în frunte cu Episcopul Romei, sub influenţa «înfumurării trufaşe lumeşti», după cum scriau odinioară părinţii Sinodului african către papa Celestin, şi din alte motive pur omeneşti, a denaturat în decursul veacurilor adevă­rata doctrină evanghelică, primită dela Domnul prin Sfinţii Apostoli, aceste «Trâmbiţe ale Duhului Sfânt» (1 Canon al Sinodului VII Ecumenic).
Sfidând porunca categorică a părinţilor Sinodului II Ecumenic –«de a păzi neatinsă de inovaţii credinţa, care ne-a fost predată de înşişi martorii oculari şi slujitori ai Cuvântului, Apostolii cei aleşi de Dumne­zeu» (1 canon Sinod. VI Ecumenic, confr. 1 canon al Sinod. VII Ecum.), episcopii Romei au călcat curăţenia învăţăturii Ortodoxiei vechi ecume­nice prin introducerea dogmelor noi, ca «Filioque», Imaculata Concepţiune a Sfintei Fecioare, şi în deosebi, o învăţătură cu totul anticreştină des­pre primatul papii în Biserică şi infailibilitatea lui.
Din cauza acestor inovaţiuni protivnice, episcopii Romei au adus un mare rău unităţii Bisericii ecumenice creştine şi în general lucrului mântuirii oamenilor pe pământ.
Părinţii Sinodului VI Ecumenic (1 can. al Sinod. VI Ecumenic), prevăzând că inovaţiile dogmatice vor aduce foarte mare rău pentru Bi­serică, «au hotărât în chip desăvârşit nici să se adauge, nici să se scoată ceva», — în privinţa dogmelor stabilite de cele 6 Sinoade ecumenice, (confr. 1 can. Al Sinod. VII Ecum.). Şi de aceea, nu noi, ci gurile cuvioase ale Părinţilor Sinoadelor ecumenice rostesc acum condamnarea papali­tăţii romane pentru toate dogmele noi, ce le-a introdus, cari nu sunt decât pure născociri omeneşti, cari, nu-şi au baza nici în Sfânta Scriptură nici în Sfânta Tradiţiune, nici în literatura patristică sau în istoria biseri­cească.
Această hotărâre a noastră, prin care se osândeşte papalitatea nu este ceva întâmplător, ci ea rezultă din înseşi principiile de bază ale Ortodoxiei ecumenice, exprimate în formula cunoscută a lui Vicenţiu: «id teneamus, quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est» (să păstrăm ceea ce se crede totdeauna, pretutindenea, de către toţi).
Hotărârea noastră nu este ceva nou, ci repetă doar mărturisirea patriarhilor din Răsărit. În anul 1723 ei scriau: «Prea venerabililor Arhie­piscopi şi Episcopi din Marea Britanie»: «Dogmele noastre şi doctrina Bi­sericii de Răsărit sunt cercetate de mult, sunt stabilite şi întărite cu dreptate şi bună cucernicie de către Sfintele Sinoade Ecumenice şi anume: «nu este îngăduit a se adăuga sau a se scoate ceva din ele» (Epistola Patriar­hilor Bisericii Răsăritene Catolice despre credinţa ortodoxă).
În epistola enciclică, cu prilejul apelului făcut de papa Leon XIII, referitor la unirea bisericilor (1894), Patriarhii Orientului cu o claritate şi mai mare confirmă fidelitatea lor către tradiţiile Bisericii Ortodoxe Ecumenice: «Noi vom transmite Sfânta credinţă şi generaţiilor viitoare aşa cum am primit-o fără nici o modificare, pentru ca şi aceştia, asemenea nouă, să poată vorbi fără ruşine şi fără mustrări, despre credinţa stră­moşilor lor».
Faptul că Vaticanul a dat uitării tradiţiile Ortodoxiei Ecumenice a împins corabia bisericii romano-catolice spre vârtejul papismului anti­creştin, străin pentru Biserica lui Hristos,
Se ştie că miezul papismului se cuprinde nu numai în denaturarea Ortodoxiei Ecumenice adevărate prin introducere unor astfel de dogme noi, ca doctrina despre supremaţia papei în Biserică şi infailibilitatea lui. Întreaga istorie a papismului strigă înaintea judecăţii drepte dumnezeeşti, împotriva denaturării învăţăturii Noului Testament despre Bi­serica lui Hristos de către papistaşi. Din trupul mistic al lui Hristos, din «Stâlpul şi întărirea adevărului», din «Biserica Dumnezeului celui viu» (1 Timotei III, 15) papistaşii au făcut o organizaţie terestră politică. În cursul multor secole şi pană în zilele noastre papismul a căutat cu ajutorul răz­boaielor sângeroase şi a asupririlor de tot felul să convertească pe orto­docşi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniaţie, ca de exemplu, pe românii din Transilvania în anul 1700, pe bulgarii din Turcia în anii 1859-1860, iar în timpul ultimului război — 240.000 sârbi, albanezi, croaţi pre­cum şi ortodocşi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina şi Belorusia.
Pentru episcopii Romei, aceşti regi ai statului universal («Patri­moniul Sancti Petri») politica totdeauna a fost «suprema lex»…
Urmând tradiţiile predecesorilor săi, papii din sec. XIX şi XX s-au încadrat în curente lumeşti, încât nu se mai sfiesc să apară în faţa opi­niei publice creştine universale în calitate de activişti politici.
Chiar cei mai devotaţi admiratori ai gloriei papale, anumiţi scri­itori catolici, îl numesc pe Papa Pius XII, — «diplomat foarte abil» şi «papă politic» (Gabriel Louis Jarais, «Sanctitatea Sa Pius XII, Epistolele păcii în timpul războiului». Paris 1945).
Aşadar cel mai mare merit al «infailibilului vicar al lui Dumnezeu pe pământ», — papa Pius XII — în ochii admiratorilor lui constă în ac­tivitatea politică, participare în provocarea războaielor fratricide…
Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici credincioşi trebue să-şi dea seama, spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană.
Toţi creştinii, indiferent de naţionalitate şi confesiune nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului, ca o politică anti-creştină, antidemocratică şi antinaţională.
Noi ne rugăm fierbinte Mai marelui păstorilor, Domnului nostru Iisus Hristos, ca să lumineze cu lumina învăţăturii Sale dumnezeeşti ie­rarhia catolică şi să-i ajute ca să înţeleagă tot adâncul căderii în păcate, în care ei au aruncat Biserica apuseană prin învăţăturile născocite de ei despre supremaţia şi infailibilitatea Papei şi prin faptul că folosesc Bise­rica în interesele luptei politice.
† Smeritul Alexei, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei şi întregei Rusii.
† Smer. Calistrat, Catolicos-Patriarh al Georgiei.
† Smer. Patriarh al Serbiei Gavriil.
† Smer. Justinian, din mila lui Dumnezeu Patriarh al României.
† Smer. Ştefan Exarhul Bulgariei.
† Mitropolitul Ilie al Libanului.
Din partea Bisericii Antiohiei †Mitropolitul Ilie al Libanului, †Mi­tropolitul Alexandru al Emesiei.
Din partea Bisericii Alexandriei, idem.
Din partea Bisericii autocefale ortodoxe din Polonia, †Smeritul Timotei, Arhiep. Bielostocului.
† Din partea Bisericii albaneze, episcopul Paisie al Coriţei.
† Exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie arhie­piscop al Pragăi

Rezoluţia în legătură cu problema: „mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”
Noi am ajuns la deplina şi armonioasa înţelegere că, în ultimul timp asupra Bisericii ortodoxe se exercită influenţele eterodoxiei care por­nesc din două tabere.
Pe de o parte conducerea bisericii romano-catolice, în persoana papei, pierzând oarecum simţul credinţei mântuitoare că nici porţile ia­dului nu vor putea birui Biserica lui Hristos, şi în grija pentru păstrarea autorităţii sale pământeşti păşind pe calea utilizării legăturilor sale po­litice cu cei puternici ai lumii acesteia, încearcă să ispitească Biserica Ortodoxă ca să ajungă la o înţelegere cu ea. Urmărind acest scop, papali­tatea tindea să-l atingă prin crearea unui şir de organizaţii unioniste.
Pe de altă parte, protestantismul, cu toată multiplicitatea şi fărâ­miţarea lui în secte şi subdiviziuni, pierzând credinţa că idealurile creş­tine sunt eterne şi nezdruncinate, în dispreţul său trufaş faţă de aşezămintele apostolice şi patristice, încearcă să iasă din impas pe calea rezistenţei contra, papismului roman. În această luptă, protestantismul caută să facă alianţă cu Biserica Ortodoxă ca să poată câştiga pentru sine mai mult prestigiu ca forţă de influenţă internaţională.
Aci Ortodoxia se găseşte în faţa unei ispite şi mai mari — de a se abate dela căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi să păşească pe un teren politic cu totul străin de ţelurile ei. Aceasta este problema practică a Mişcării Ecumenice.
Concomitent cu Ortodoxia propriu zisă, aceleaşi influenţe se exercită şi asupra bisericilor neromano-catolice: armeano-gregoriană, siro-iacobită, abisiniană, coptică şi siro-chaldaică, precum şi biserica vetero-catolică, care au atât de multă afinitate cu Ortodoxia.
Având în vedere că:
a) scopurile mişcării ecumenice, care s-au exprimat în organizarea «Consiliului mondial al bisericilor» cu ultimă ţintă de a organiza o «Biserică ecumenică» în planul actual, nu corespund idealului creştin şi ţelurilor urmărite de Biserica Iui Hristos, aşa cum le înţelege Biserica Ortodoxă;
b) că îndreptarea tuturor eforturilor spre făgaşul vieţii sociale şi politice şi spre crearea unei «biserici ecumenice» ca o putere internaţională influentă, ar fi ca o cădere în ispita, care a fost respinsă de Hris­tos în pustie şi s-ar prezenta ca o abatere a Bisericii spre calea pescuirii sufletelor omeneşti, în mrejele lui Hristos, cu mijloace necreştine;
c) că mişcarea ecumenică aşa cum se prezintă momentan în planul de activitate al «Consiliului mondial al Bisericilor», a renunţat la convingerea că este posibilă reunirea Bisericii — una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică — şi acest fapt nu este spre folosul Bisericii Iui Hristos şi cu totul inoportun (prematur); majoritatea protestantă a participanţilor la Conferinţa dela Edinburg, fie că au văzut insuccesul lor, fie că-1 întrezăreau, dar s-au grăbit să lichideze orice încercări în sensul reunirii harice a bisericilor; în vederea conservării de sine, protestantismul a păşit pe calea rezistenţei minimale, pe calea unui unionism abstract pe teren social-economic sau chiar politic. Această mişcare şi-a construit şi planul activităţii sale pentru viitor pe baza teoriei de a realiza un nou aparat exterior anume: «biserica ecumenică» după tipul unui stat legat într-un fel sau în altul de influenţe lumeşti;
d) în decursul ultimelor decenii (dela 1927 la 1948) ideea reunirii bisericilor pe baze dogmatice şi doctrinare, în mod documentar, nu se mai discută, căci i s-a atribuit o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare. Astfel că mişcarea ecumenică actuală nu asigură cauza reunirii bisericilor pe căi harice şi cu mijloace harice;
e) reducerea exigenţelor la o singură condiţiune şi anume recunoaşterea că Iisus Hristos este Domnul nostru, minimalizează doctrina creştină până la rangul acelei credinţe, care, după cuvântul, Apostolului, este accesibilă şi demonilor (Iacob II, 19; Matei VIII, 29; Marcu V, 7) şi de aceea, Consfătuirea Întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe constatând starea de lucruri actuală şi chemând prin rugăciune conlucrarea Duhului Sfânt a hotărât:
Să se comunice «Consiliului mondial al Bisericilor» ca răspuns la invitaţiunea primită de noi toţi pentru participarea la Adunarea din Ams­terdam în calitate de membri, că toate Bisericile ortodoxe locale, partici­pante la consfătuirea de faţă, sunt nevoite a renunţa la participare în mişcarea ecumenică, în planul ei actual.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

Rezoluţia în legătura cu problema: „despre ierarhia anglicană”
După ce a ascultat referatele cu privire la «Ierarhia anglicană», Consfătuirea Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor autocefale ortodoxe, pătrunse de sentimentul afecţiunii creştine şi al iubirii frăţeşti faţă de creştinii anglicani şi în căutarea căilor spre recunoaşterea vali­dităţii ierarhiei anglicane, hotărăşte:
învăţătura de credinţă care se cuprinde în «Cele 39 articole» ale bisericii anglicane se diferenţiază evident de dogmele, doctrina şi tradiţia, mărturisite de Biserica Ortodoxă, cu toate că soluţionarea chestiunii despre recunoaşterea validităţii ierarhiei anglicane, mai întâi de toate la însăşi fundamentul ei trebuie să fie armonizată cu învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine. Declaraţiile particulare, făcute de ierarhia anglicană de a consimţi la modificarea doctrinei cuprinse în acele «Articole» în sensul concilierilor în ortodoxie, nu pot servi ca bază pentru soluţionarea chestiunii în mod pozitiv. De aceia, din moment ce Biserica Ortodoxă nu poate consimţi la recunoaşterea exactităţii doctrinei anglicane despre tainele în general şi — Taina preoţiei în special, ea nu poate accepta ca valabile nici hirotoniile anglicane săvârşite. Dacă Bisericile din Constantinopol, — Ierusalim, Cipru, România şi alte Biserici autocefale au opinat în sens pozitiv pentru recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi suntem informaţi că această recunoaştere s-a făcut în mod condiţional.
Chestiunea recunoaşterii validităţii ierarhiei anglicane poate fi cercetată numai în legătură cu chestiunea unirii în credinţă şi mărturisire cu Biserica Ortodoxă, dacă ar fi de faţă un act de autoritate, emanând dela un sinod al bisericii anglicane sau dela un congres al clericilor de confesiune anglicană, ratificat apoi de capul bisericii anglicane, act care până acum lipseşte.
În legătură cu aceasta ne exprimăm dorinţa ca biserica anglicană să-şi modifice credinţa (doctrina) din punct de vedere dogmatic, canonic şi eclesiologic şi în special interpretarea autentică a Sfintelor Taine, mai ales a Tainei hirotoniei.
3. Privind cu toată simpatia şi atenţia, cuvenită mişcarea ce are loc în prezent în mijlocul numeroşilor reprezentanţi ai anglicanismului, în direcţia restabilirii raporturilor şi a comuniunii dintre biserica angli­cană şi Biserica Ecumenică, noi hotărâm că ierarhia anglicană contempo­rană poate obţine din partea Bisericii Ortodoxe recunoaşterea caracterului harismatic al preoţiei acesteia, dacă în prealabil se va stabili în mod formal între Biserica Ortodoxă şi cea anglicană unitatea în credinţă şi în mărturisire (după cum s-a spus mai sus). Dacă s-ar stabili o astfel de unitate dorită, atunci recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane s-ar putea realiza după principiul iconomiei, care reprezintă pentru noi sin­gura decizie sinodală autoritară a Sfintei Biserici Ecumenice.
Ne rugăm ca Domnul, după îndurarea sa cea negrăită, să trimită Duhul iubirii şi al bunătăţii, care îndeamnă spre osteneli bine plăcute, pentru slava Sfintei Sale Biserici.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).