ORTODOXIE ŞI ECUMENISM

Pr. Savatie: Părinte, dar matale ai auzit vreodată de ecumenism?

Pr. Selafiil: Mie mi-o spus părintele Iosif, care o fost amu în România. O zis c-o fost într-o mănăstire şi-acolo, zice, economici, vrasăzică…

Ecumenici, părinte…

Economici, de-aiştia… ei vor întotdeauna să fie o credinţă în toată lumea. Credinţa cei dreaptă în toată lumea. Şi-acolo se grămădesc fel de fel de sectanţi, fel de fel de oameni, fiecare cu credinţa lui. Şi-apăi ei acolo se bat unul cu altul, vrasăzică, cum ar fi de făcut ca să fie o singură credinţă şi cea mai dreaptă. Apăi, de-amu Dumnezeu dacă i-ar îndrepta pe dînşii, ce să facă şi cum să facă, vrasăzică. Spune că-s mulţi acolo, vreo 300 de oameni…

Mai mulţi, părinte. În România a venit papa de la catolici la patriarh şi s-au rugat împreună, numai că nu s-au împărtăşit. Dar de gînd. Amu s-au scos cărţi groase în care s-au fotografiat ei împreună. Şi sînt mulţi preoţi ortodocşi care pupă mîna papii, iar alţii, prin sate în banat, se şi împărtăşesc împreună, zicînd că nu-i nici o diferenţă între noi. Din cauza asta e încurcătură în Biserică. Sfinţii ortodocşi care au scris contra catolicilor sînt daţi în umbră. Dar nu sînt numai catolici, că şi evreii se supără, zicînd să scoatem din Evanghelie şi din slujbe cuvintele prin care ei sînt învinuiţi de moarte lui Hristos. Aiştea-s ecumenicii. Ce zici matale de dînşii?

Ei, ce ţi-oi spune eu… că noi… n-avem de dînşii nevoie. Noi sîntem cu credinţa noastră, care o fost aşezată de Sfinţii Părinţi. Dar încolo, amu îi plină lumea de sectanţi, nu numai cu catolici, dar fel de fel de credinţe sînt amu: şi bactiştii, şi sîmbotiştii… Fel de fel de credinţe. Îmblă cu biblia în sîn şi amăgesc oamenii, că iaca la noi aşa-i, dar la voi cer preoţii bani şi altele. Şi grăiesc şi judecă rău. Dar noi nu trebuie să ne uităm la aceia.

Ecumeniştii zic că toate religiile sînt bune în felul lor şi că duc spre acelaşi Dumnezeu. Doar că musulmanii Îl numesc pe Dumnezeu Alah, budiştii Buda şi alţii cum îi mai spun. Ei îi învinuiesc pe ortodocşi de faptul că nu sînt îngăduitori faţă de alte religii. Ecumeniştii ar vrea să amestece toate religiile şi să facă din ele un singură.

Asta nu, nu-i bun. Vrasăzică, cum poţi să te uneşti cu dînşii, dacă ei îs aşa? Dacă ar fi să le unească şi să facă o singură credinţă care-i dreaptă, s-o ţie toţi în toată lumea, ar fi bun. Că-i numai uun Dumnezeu, nu sînt mai mulţi dumnezei. Dar aşa, cum să mă rog eu la Buda, dacă eu ştiu că el nu-i Dumnezeu?

Ei zic că la dînsul numai numele e altul, dar e acelaşi Dumnezeu şi că doar aşa l-au înţeles budiştii. Ce să faci dacă la ei n-o ajuns Hristos cu predica, ce ei n-o să se mîntuiască?

He-e… nu ştiu cum să zic, să nimeresc. Eu aşa gîndesc, că ei să atragă atenţia la toţi, la catolici şi alţii ca să fie o singură credinţă pravoslavnică, dreaptă să fie credinţa în Dumnezeu. Că Dumnezei nu-s mai mulţi, îi unul – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, El o făcut lumea asta. Apăi cum să zic eu că ei îs drepţi, dacă Dumnezeu prin apostolul Pavel o zis să te fereşti de eretici ca de foc, vrasăzică, care nu-s dreptcredincioşi?

Părinte, în România îi moda să se facă „săptămîni de rugăciune comună”. Episcopii sînt datori să facă în eparhia lor o săptămînă în care se roagă cu alte credinţe. Ies pe stradă şi bat în dobe, ard beţe sau ce rînduieli mai au acolo. Dacă cineva se împotriveşte, spun că ortodocşii nu au dragoste pentru că nu recunosc celelalte credinţe.

Apăi cum să le spun că-i drept, dacă nu-i drept aşa? Cum să te rogi, dacă ei nu se roagă la Mîntuitorul? Ei cum să te uneşti cu ei, dacă ei nu-L cunosc pe Dumnezeul cel drept care o făcut cerul şi pămîntul?

Unii au obicei să vină în biserici ortodoxe, spunînd că aici vînează „energie”, se „concentrează” în felul lor, închid ochii şi mişcă din mîini parcă dansează. Cum trebuie să ne purtăm cu ei? Ei, nu poţi să vorbeşti cu dînşii. Ce să vorbeşti cu dînsul, dacă el nu se lasă de credinţa lui, el zice că a lui îi dreaptă. Atunci iese că şi iehoviştii şi toţi sectanţii şi bactiştii îs toţi, vrasăzică, o credinţă? Să zicem că şi ei au bună creinţă? Dar ei nu cred în Duhul Sfînt! Nu cred în Dumnezeu Tatăl şi Fiul cum trebuie. Ei nici pe Dumnezeu Fiul nu-L cunosc întocmai cu Tatăl, ei altfel, ca şi Arie… Ne putem duce în adunările lor?

Scrie acolo. Un frate s-o întîlnit pe cale cu un evreu. Asta în Pustia Eghipetului. Şi o întrat ei în vorbă. Dar evreul zicea că Tatăl îi Dumnezeu, iar Iisus Hristos nu-i Dumnezeu. Şi-aşa o stat ei la vorbă, şi evreul tot o ţinea pe-a lui, că Hristos nu-i Dumnezeu. Pe urmă s-o despărţit şi-o venit fratele la chilia lui. Şi l-o întîmpinat stareţul, zicîndu-i: ce ai, că ţi s-o întîmplat ceva pe cale? „N-am nimic, zice fratele, am vîndut coşurile şi mai mult n-am făcut altceva”. „Spune-mi, frate, ce ţi s-a întîmplat, că văd că eşti mînjit primprejur? Cînd te duceai te vedeam înconjurat de o lumină, dar amu văd că eşti mînjit”. Că i s-o descoperit stareţului că de la vorba cu evreul s-o îndepărtat de la frate Duhul Sfînt, pentru că l-o lăsat pe acela să hulească pe Mîntuitorul şi nu s-o împotrivit. Noi să nu ne uităm cum zic ei, că poate aşa sau aşa. Nu-i cum zic ei, că-i dreaptă credinţa lor, că-i bună. Cum să fie bună, dacă el nu crede drept? Dumnezeu pe-aiştia la judecată o să-i afurisească în fundul iadului, pentru că nu-L cinstesc pe Dînsul, dar cinstesc alţi dumnezei. Nu spune acolo, la Psaltire, că dumnezeul lor este al dracilor?

Sînt ortodocşi care, chair dacă nu trec la sectanţi, nu zic că sectanţii sînt rău credincioşi şi că au şi ei dreptatea lor.

Au dreptatea lor, vrasăzică, dar nu cred drept în Dumnezeu, îs eretici. Dar cît o luptat sfinţii Părinţi împotriva sectanţilor, a lui Arie care lupta contra Mîntuitorului? Şi Sfîntul Vasile şi alţii. Şi i-o afurisit pe dînşii, i-o blestemat. Ce-o păţit Arie cînd se ducea la Sobor să întărească cuvintele lui? Sfinţii Părinţi s-o rugat şi el, cînd o intrat în obornă, la toalet, acolo s-o prăpădit, o vărsat maţele lui. L-o blestemat Dumnezeu. Şi-aşa că nu putem să ne unim cu dînşii, cum zic ei, că-s buni şi ei şi buni şi noi. Dumnezeu ştie care-s buni, nu-i judecăm, dar, vrasăzică, nu trebuie să ne unim cu dînşii. Înţelegi cum? N-o să-i judecăm noi, Dumnezeu o să-i judece. Noi trebuie să ne ţinem dreapta credinţa noastră. Cum se roagă ei, vrasăzică, cum să-i audă Dumnezeu, dacă ei nu se roagă drept? Că rugăciunea lo nu se aude. Unii zic să se roage şi ei şi să ne rugăm şi noi, că şi ei îs buni şi noi sîntem buni. Cum să fie buni? Dac-ar fi buni, i-ar auzi Dumnezeu. D’apoi uite la sfîntul Vasile cînd avea el cu ereticii de-a face. Ţi-am spus cum o făcut el cu biserica? Iaca cum!, că pe aceia nu i-i auzit Dumnezeu![1] Cum să zic eu că ei îs buni, dacă pe dînşii Dumnezeu nu i-o auzit, n-o vrut să audă rugăciunea lor? Cum putem noi să spunem că-i bună credinţa lor. Ei o urăsc şi pe Maica Domnului şi pe Sfinţi! Cum să ne unim noi cu dînşii, să facem rugăciuni împreună cu dînşii, dacă Dumnezeu nu-i aude? La Sfînta Liturghie doar zice: cei chemaţi ieşiţi, ca nimenea din cei chemaţi să nu rămînă.[2]

În România, în timpul liturghiei, au invitat un cardinal catolic în altar şi l-au aşezat pe locul înalt.[3]

Catolici? Ei, treaba lor ce-o făcut ei acolo. I-o făcut cinste omenească, dar Dumnezeu nu i-o făcut. Numai Dumnezeu, dacă a arăta El dreapta credinţă. Dar cu aiştia n-o mai scoţi la capăt, ei au dreptatea lor. Spun ei că iaca aşă, aşă, aşă. Dumnezeu o arătat dreapta noastră credinţă prin minuni. De ce se spune că la Sobor sfîntul ierarh Nicolai nu-l suferea pe Arie? Aşa de tare el era avan, sfîntul Nicolai! Şi cînd mărturisea el dreapta credinţă s-o supărat şi i-i tras o palmă. Sfinţii părinţi o luat şi l-o judecat, vrasăzică, pe sfîntul Nicolai şi l-o dat la pedeapsă într-o cameră. Şi cînd s-o dus a doua zi dimineaţă, că ei l-o dat dezbrăcat, l-o găsit îmbrăcat în veşminte şi cu Evanghelia în mînă. Şi atunci o văzut anume că el îi drept, vrasăzică. Dumnezeu o arătat că rîvna lui care era asupra ereticilor îi bună. Dar Sfîntul Spiridon ce-o făcut la Sobor? O luat o cărămidă şi o zis: fraţilor, vedeţi? Cărămida asta îi făcută din trei materii: din lut şi din apă şi din foc. Şi-i una, nu-s două, nu-s trei, îi una – o cărămidă. Cînd o strîns-o în mînă, o ieşit sus focul, jos apa şi în mînă o rămas lutul. Şi aşa el o arătat că Dumnezeul nostru îi unul în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Dar sfîntul Ioan Damaskin, că i-o tăiet ereticii mîna ca să nu mai scrie în apărarea sfintelor icoane? Dar el s-o rugat şi Maica Domnului i-o lipit mîna înapoi, şi i-o lăsat numai aşa o vîrcă de sînge, aşa dimprejur, ca semn că o fost tăiet. Şi el n-o mai stat acolo în Damascul lui, s-o dus la Ierusalim, acolo în Valea Plîngerii, unde era mănăstirea lui Sfîntul Sava şi acolo s-o făcut călugăr. Şi-apoi el o scris multe rugăciuni către Maica Domnului, către Mîntuitorul, către Dumnezeu, vrasăzică. Multe rugăciuni o scris el. Iaca, vrasăzică, noi credem în lucruri care se văd, pe care le-a văzut şi despre care o scris sfinţii Părinţi. Şi noi credem numai în cuvintele lor.

[1] Este vorba de o întîmplare relatată în Viaţa Sfîntului Vasile cel Mare. Era în perioada cînd multe biserici treceau la arieni. Sfîntul Vasile, în calitate de episcop, a propus cîrmuitorului cetăţii următorul tîrg: să se roage în faţa bisericii încuiate adunare arienilor şi adunarea credincioşilor şi la a cărui rugăciune ca cădea lacărul, a acelora să fie biserica. Lacătul a căzut la rugăciunea Sfîntului Vasile şi aşa ortodocşii şi-au redobîndit biserica.

[2] „Cei chemaţi” sau catehumenii erau cei care şi-au exprimat dorinţa de a primi Sfîntul Botez şi se aflau în perioada de iniţiere. Aceştia aveau dreptul să stea doar la o parte a Liturghiei, numită în limbajul liturgic „Lturghia catehumenilor” şi erau obligaţi să iasă din biserică înainte de a începe Sfînta Taină a Euharistiei.

[3] Locul înalt este un tron în altar pe care se aşază doar episcopul.

Claudiu Tarziu

Un fapt desprins din Kafka s-a intimplat astazi dimineata la Sibiu: o studenta a fost retinuta ilegal de politistii din localitate pentru ca distribuia gratuit materiale informative despre ecumenism. Tinara, a carei identitate nu sint abilitat sa o fac publica, se afla cu alte doua colege la catedrala din Sibiu si dadea credinciosilor interesati brosuri cu extrase din scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii despre erezii si schismatici si din mari duhovnici romani despre ecumenism, precum si CD-uri cu un film documentar pe acelasi subiect, film in care apar Pr. Cleopa, Pr. Iustin Parvu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Arsenie Boca. Scandalul a inceput cind citiva preoti au citit ce scria in brosura si au decis ca este nepotrivita pentru marele moment pe care il traieste “capitala culturala europeana”, recte adunarea ecumenica. Ei au incercat sa le alunge pe fete, dar n-au reusit si atunci au chemat politia. Tinerele au aratat ca este un punct de vedere ortodox si nimic mai mult si ca nici o lege din tara asta nu le interzice sa-l faca public, cu atit mai mult cu cit se intemeiaza pe scrierele si spusele unor stilpi ai Bisericii. La care unul dintre preoti (ii voi da si numele dupa o verificare mai amanuntita) a replicat stupefiant: “Ce, sint mai credibili Sfintii Parinti decit mitropolitul nostru (IPS Laurentiu Streza, mitropolitul Ardealului - n. mea)? Ca doar mitropolitul a organizat adunarea ecumenica…” Garcea a pus mina pe una dintre fete si a bagat-o scurt in duba, fara nici un drept, ca pe vremea Securitatii. Timp de 6 - 7 ore, politista Lenuta Neagu a tinut-o ilegal la sediul Politiei Sibiu pe studenta, a anchetat-o, a obligat-o sa dea declaratie scrisa - fara sa beneficieze de asistenta unui avocat -, a amprentat-o. La urma,i-a confiscat, tot fara temei legal, materialele antiecumeniste. Unde e dreptul la opinie si libertatea de exprimare? Cit va mai dura pina va inceta Politia practicile abuzive deprinse in comunism? Faptul ca politia cenzureaza, intr-o tara altfel, vezi bine, democrata, un punct de vedere mi se pare extrem de grav. Ministrul de interne insusi ar trebui sa ordone o ancheta la Sibiu, pentru a stabili cite prevederi legale au incalcat politisti in acest caz si pentru a stabili masuri exemplare. Sper ca aceasta informatie va fi luata in considerare de presa si tratata asa cum se cuvine. In masura posibilului, voi furniza date suplimentare tuturor celor care imi vor solicita.

Rezoluţia în legătură cu problema: „Vaticanul şi Biserica Ortodoxă”
Consfătuirea Întâi-stătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor ortodoxe autocefale, după ce a ascultat referatele: «Papalitatea şi Bise­rica ortodoxă», «Atitudinea Vaticanului faţă de Bisericile ortodoxe în ulti­mii 30 ani», «Vaticanul şi Biserica Ortodoxă» şi «Biserica Romei şi Uni­tatea Bisericii creştine», hotărăşte următoarele: Curia romană, în frunte cu Episcopul Romei, sub influenţa «înfumurării trufaşe lumeşti», după cum scriau odinioară părinţii Sinodului african către papa Celestin, şi din alte motive pur omeneşti, a denaturat în decursul veacurilor adevă­rata doctrină evanghelică, primită dela Domnul prin Sfinţii Apostoli, aceste «Trâmbiţe ale Duhului Sfânt» (1 Canon al Sinodului VII Ecumenic).
Sfidând porunca categorică a părinţilor Sinodului II Ecumenic –«de a păzi neatinsă de inovaţii credinţa, care ne-a fost predată de înşişi martorii oculari şi slujitori ai Cuvântului, Apostolii cei aleşi de Dumne­zeu» (1 canon Sinod. VI Ecumenic, confr. 1 canon al Sinod. VII Ecum.), episcopii Romei au călcat curăţenia învăţăturii Ortodoxiei vechi ecume­nice prin introducerea dogmelor noi, ca «Filioque», Imaculata Concepţiune a Sfintei Fecioare, şi în deosebi, o învăţătură cu totul anticreştină des­pre primatul papii în Biserică şi infailibilitatea lui.
Din cauza acestor inovaţiuni protivnice, episcopii Romei au adus un mare rău unităţii Bisericii ecumenice creştine şi în general lucrului mântuirii oamenilor pe pământ.
Părinţii Sinodului VI Ecumenic (1 can. al Sinod. VI Ecumenic), prevăzând că inovaţiile dogmatice vor aduce foarte mare rău pentru Bi­serică, «au hotărât în chip desăvârşit nici să se adauge, nici să se scoată ceva», — în privinţa dogmelor stabilite de cele 6 Sinoade ecumenice, (confr. 1 can. Al Sinod. VII Ecum.). Şi de aceea, nu noi, ci gurile cuvioase ale Părinţilor Sinoadelor ecumenice rostesc acum condamnarea papali­tăţii romane pentru toate dogmele noi, ce le-a introdus, cari nu sunt decât pure născociri omeneşti, cari, nu-şi au baza nici în Sfânta Scriptură nici în Sfânta Tradiţiune, nici în literatura patristică sau în istoria biseri­cească.
Această hotărâre a noastră, prin care se osândeşte papalitatea nu este ceva întâmplător, ci ea rezultă din înseşi principiile de bază ale Ortodoxiei ecumenice, exprimate în formula cunoscută a lui Vicenţiu: «id teneamus, quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est» (să păstrăm ceea ce se crede totdeauna, pretutindenea, de către toţi).
Hotărârea noastră nu este ceva nou, ci repetă doar mărturisirea patriarhilor din Răsărit. În anul 1723 ei scriau: «Prea venerabililor Arhie­piscopi şi Episcopi din Marea Britanie»: «Dogmele noastre şi doctrina Bi­sericii de Răsărit sunt cercetate de mult, sunt stabilite şi întărite cu dreptate şi bună cucernicie de către Sfintele Sinoade Ecumenice şi anume: «nu este îngăduit a se adăuga sau a se scoate ceva din ele» (Epistola Patriar­hilor Bisericii Răsăritene Catolice despre credinţa ortodoxă).
În epistola enciclică, cu prilejul apelului făcut de papa Leon XIII, referitor la unirea bisericilor (1894), Patriarhii Orientului cu o claritate şi mai mare confirmă fidelitatea lor către tradiţiile Bisericii Ortodoxe Ecumenice: «Noi vom transmite Sfânta credinţă şi generaţiilor viitoare aşa cum am primit-o fără nici o modificare, pentru ca şi aceştia, asemenea nouă, să poată vorbi fără ruşine şi fără mustrări, despre credinţa stră­moşilor lor».
Faptul că Vaticanul a dat uitării tradiţiile Ortodoxiei Ecumenice a împins corabia bisericii romano-catolice spre vârtejul papismului anti­creştin, străin pentru Biserica lui Hristos,
Se ştie că miezul papismului se cuprinde nu numai în denaturarea Ortodoxiei Ecumenice adevărate prin introducere unor astfel de dogme noi, ca doctrina despre supremaţia papei în Biserică şi infailibilitatea lui. Întreaga istorie a papismului strigă înaintea judecăţii drepte dumnezeeşti, împotriva denaturării învăţăturii Noului Testament despre Bi­serica lui Hristos de către papistaşi. Din trupul mistic al lui Hristos, din «Stâlpul şi întărirea adevărului», din «Biserica Dumnezeului celui viu» (1 Timotei III, 15) papistaşii au făcut o organizaţie terestră politică. În cursul multor secole şi pană în zilele noastre papismul a căutat cu ajutorul răz­boaielor sângeroase şi a asupririlor de tot felul să convertească pe orto­docşi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniaţie, ca de exemplu, pe românii din Transilvania în anul 1700, pe bulgarii din Turcia în anii 1859-1860, iar în timpul ultimului război — 240.000 sârbi, albanezi, croaţi pre­cum şi ortodocşi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina şi Belorusia.
Pentru episcopii Romei, aceşti regi ai statului universal («Patri­moniul Sancti Petri») politica totdeauna a fost «suprema lex»…
Urmând tradiţiile predecesorilor săi, papii din sec. XIX şi XX s-au încadrat în curente lumeşti, încât nu se mai sfiesc să apară în faţa opi­niei publice creştine universale în calitate de activişti politici.
Chiar cei mai devotaţi admiratori ai gloriei papale, anumiţi scri­itori catolici, îl numesc pe Papa Pius XII, — «diplomat foarte abil» şi «papă politic» (Gabriel Louis Jarais, «Sanctitatea Sa Pius XII, Epistolele păcii în timpul războiului». Paris 1945).
Aşadar cel mai mare merit al «infailibilului vicar al lui Dumnezeu pe pământ», — papa Pius XII — în ochii admiratorilor lui constă în ac­tivitatea politică, participare în provocarea războaielor fratricide…
Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici credincioşi trebue să-şi dea seama, spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană.
Toţi creştinii, indiferent de naţionalitate şi confesiune nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului, ca o politică anti-creştină, antidemocratică şi antinaţională.
Noi ne rugăm fierbinte Mai marelui păstorilor, Domnului nostru Iisus Hristos, ca să lumineze cu lumina învăţăturii Sale dumnezeeşti ie­rarhia catolică şi să-i ajute ca să înţeleagă tot adâncul căderii în păcate, în care ei au aruncat Biserica apuseană prin învăţăturile născocite de ei despre supremaţia şi infailibilitatea Papei şi prin faptul că folosesc Bise­rica în interesele luptei politice.
† Smeritul Alexei, din mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei şi întregei Rusii.
† Smer. Calistrat, Catolicos-Patriarh al Georgiei.
† Smer. Patriarh al Serbiei Gavriil.
† Smer. Justinian, din mila lui Dumnezeu Patriarh al României.
† Smer. Ştefan Exarhul Bulgariei.
† Mitropolitul Ilie al Libanului.
Din partea Bisericii Antiohiei †Mitropolitul Ilie al Libanului, †Mi­tropolitul Alexandru al Emesiei.
Din partea Bisericii Alexandriei, idem.
Din partea Bisericii autocefale ortodoxe din Polonia, †Smeritul Timotei, Arhiep. Bielostocului.
† Din partea Bisericii albaneze, episcopul Paisie al Coriţei.
† Exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia, Elefterie arhie­piscop al Pragăi

Rezoluţia în legătură cu problema: „mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”
Noi am ajuns la deplina şi armonioasa înţelegere că, în ultimul timp asupra Bisericii ortodoxe se exercită influenţele eterodoxiei care por­nesc din două tabere.
Pe de o parte conducerea bisericii romano-catolice, în persoana papei, pierzând oarecum simţul credinţei mântuitoare că nici porţile ia­dului nu vor putea birui Biserica lui Hristos, şi în grija pentru păstrarea autorităţii sale pământeşti păşind pe calea utilizării legăturilor sale po­litice cu cei puternici ai lumii acesteia, încearcă să ispitească Biserica Ortodoxă ca să ajungă la o înţelegere cu ea. Urmărind acest scop, papali­tatea tindea să-l atingă prin crearea unui şir de organizaţii unioniste.
Pe de altă parte, protestantismul, cu toată multiplicitatea şi fărâ­miţarea lui în secte şi subdiviziuni, pierzând credinţa că idealurile creş­tine sunt eterne şi nezdruncinate, în dispreţul său trufaş faţă de aşezămintele apostolice şi patristice, încearcă să iasă din impas pe calea rezistenţei contra, papismului roman. În această luptă, protestantismul caută să facă alianţă cu Biserica Ortodoxă ca să poată câştiga pentru sine mai mult prestigiu ca forţă de influenţă internaţională.
Aci Ortodoxia se găseşte în faţa unei ispite şi mai mari — de a se abate dela căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi să păşească pe un teren politic cu totul străin de ţelurile ei. Aceasta este problema practică a Mişcării Ecumenice.
Concomitent cu Ortodoxia propriu zisă, aceleaşi influenţe se exercită şi asupra bisericilor neromano-catolice: armeano-gregoriană, siro-iacobită, abisiniană, coptică şi siro-chaldaică, precum şi biserica vetero-catolică, care au atât de multă afinitate cu Ortodoxia.
Având în vedere că:
a) scopurile mişcării ecumenice, care s-au exprimat în organizarea «Consiliului mondial al bisericilor» cu ultimă ţintă de a organiza o «Biserică ecumenică» în planul actual, nu corespund idealului creştin şi ţelurilor urmărite de Biserica Iui Hristos, aşa cum le înţelege Biserica Ortodoxă;
b) că îndreptarea tuturor eforturilor spre făgaşul vieţii sociale şi politice şi spre crearea unei «biserici ecumenice» ca o putere internaţională influentă, ar fi ca o cădere în ispita, care a fost respinsă de Hris­tos în pustie şi s-ar prezenta ca o abatere a Bisericii spre calea pescuirii sufletelor omeneşti, în mrejele lui Hristos, cu mijloace necreştine;
c) că mişcarea ecumenică aşa cum se prezintă momentan în planul de activitate al «Consiliului mondial al Bisericilor», a renunţat la convingerea că este posibilă reunirea Bisericii — una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică — şi acest fapt nu este spre folosul Bisericii Iui Hristos şi cu totul inoportun (prematur); majoritatea protestantă a participanţilor la Conferinţa dela Edinburg, fie că au văzut insuccesul lor, fie că-1 întrezăreau, dar s-au grăbit să lichideze orice încercări în sensul reunirii harice a bisericilor; în vederea conservării de sine, protestantismul a păşit pe calea rezistenţei minimale, pe calea unui unionism abstract pe teren social-economic sau chiar politic. Această mişcare şi-a construit şi planul activităţii sale pentru viitor pe baza teoriei de a realiza un nou aparat exterior anume: «biserica ecumenică» după tipul unui stat legat într-un fel sau în altul de influenţe lumeşti;
d) în decursul ultimelor decenii (dela 1927 la 1948) ideea reunirii bisericilor pe baze dogmatice şi doctrinare, în mod documentar, nu se mai discută, căci i s-a atribuit o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare. Astfel că mişcarea ecumenică actuală nu asigură cauza reunirii bisericilor pe căi harice şi cu mijloace harice;
e) reducerea exigenţelor la o singură condiţiune şi anume recunoaşterea că Iisus Hristos este Domnul nostru, minimalizează doctrina creştină până la rangul acelei credinţe, care, după cuvântul, Apostolului, este accesibilă şi demonilor (Iacob II, 19; Matei VIII, 29; Marcu V, 7) şi de aceea, Consfătuirea Întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor autocefale Ortodoxe constatând starea de lucruri actuală şi chemând prin rugăciune conlucrarea Duhului Sfânt a hotărât:
Să se comunice «Consiliului mondial al Bisericilor» ca răspuns la invitaţiunea primită de noi toţi pentru participarea la Adunarea din Ams­terdam în calitate de membri, că toate Bisericile ortodoxe locale, partici­pante la consfătuirea de faţă, sunt nevoite a renunţa la participare în mişcarea ecumenică, în planul ei actual.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

Rezoluţia în legătura cu problema: „despre ierarhia anglicană”
După ce a ascultat referatele cu privire la «Ierarhia anglicană», Consfătuirea Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor autocefale ortodoxe, pătrunse de sentimentul afecţiunii creştine şi al iubirii frăţeşti faţă de creştinii anglicani şi în căutarea căilor spre recunoaşterea vali­dităţii ierarhiei anglicane, hotărăşte:
învăţătura de credinţă care se cuprinde în «Cele 39 articole» ale bisericii anglicane se diferenţiază evident de dogmele, doctrina şi tradiţia, mărturisite de Biserica Ortodoxă, cu toate că soluţionarea chestiunii despre recunoaşterea validităţii ierarhiei anglicane, mai întâi de toate la însăşi fundamentul ei trebuie să fie armonizată cu învăţătura ortodoxă despre Sfintele Taine. Declaraţiile particulare, făcute de ierarhia anglicană de a consimţi la modificarea doctrinei cuprinse în acele «Articole» în sensul concilierilor în ortodoxie, nu pot servi ca bază pentru soluţionarea chestiunii în mod pozitiv. De aceia, din moment ce Biserica Ortodoxă nu poate consimţi la recunoaşterea exactităţii doctrinei anglicane despre tainele în general şi — Taina preoţiei în special, ea nu poate accepta ca valabile nici hirotoniile anglicane săvârşite. Dacă Bisericile din Constantinopol, — Ierusalim, Cipru, România şi alte Biserici autocefale au opinat în sens pozitiv pentru recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi suntem informaţi că această recunoaştere s-a făcut în mod condiţional.
Chestiunea recunoaşterii validităţii ierarhiei anglicane poate fi cercetată numai în legătură cu chestiunea unirii în credinţă şi mărturisire cu Biserica Ortodoxă, dacă ar fi de faţă un act de autoritate, emanând dela un sinod al bisericii anglicane sau dela un congres al clericilor de confesiune anglicană, ratificat apoi de capul bisericii anglicane, act care până acum lipseşte.
În legătură cu aceasta ne exprimăm dorinţa ca biserica anglicană să-şi modifice credinţa (doctrina) din punct de vedere dogmatic, canonic şi eclesiologic şi în special interpretarea autentică a Sfintelor Taine, mai ales a Tainei hirotoniei.
3. Privind cu toată simpatia şi atenţia, cuvenită mişcarea ce are loc în prezent în mijlocul numeroşilor reprezentanţi ai anglicanismului, în direcţia restabilirii raporturilor şi a comuniunii dintre biserica angli­cană şi Biserica Ecumenică, noi hotărâm că ierarhia anglicană contempo­rană poate obţine din partea Bisericii Ortodoxe recunoaşterea caracterului harismatic al preoţiei acesteia, dacă în prealabil se va stabili în mod formal între Biserica Ortodoxă şi cea anglicană unitatea în credinţă şi în mărturisire (după cum s-a spus mai sus). Dacă s-ar stabili o astfel de unitate dorită, atunci recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane s-ar putea realiza după principiul iconomiei, care reprezintă pentru noi sin­gura decizie sinodală autoritară a Sfintei Biserici Ecumenice.
Ne rugăm ca Domnul, după îndurarea sa cea negrăită, să trimită Duhul iubirii şi al bunătăţii, care îndeamnă spre osteneli bine plăcute, pentru slava Sfintei Sale Biserici.
(Urmează aceleaşi iscălituri ca şi sub prima rezoluţie).

„Odată, povesteşte Stareţul, au venit la coliba mea doi cato­lici. Unul dintre ei mi-a spus:
- Hai să spunem „Tatăl nostru”!
- Ca să spunem împreună, trebuie mai întâi să avem aceeaşi învăţătură. Dar între noi şi voi este o prăpastie mare.
Apoi mi-a spus:
- Dar ce, numai ortodocşii sunt aproape de Dumnezeu şi nu­mai ei se vor mântui? Dumnezeu este cu toată lumea.
- Bine, dar tu poţi să-mi spui câtă lume este aproape de Dum­nezeu? Aşadar, există diferenţe între noi. Fireşte, suntem copiii legitimi ai unui singur Părinte, dar unii locuiesc în casă, iar alţii rătăcesc pe afară.
- Să arătăm dragoste, mi-a spus după aceea.
- Astăzi dragostea pătimaşă [păcatul] a devenit modă, le-am zis.
- Şi asta este cuprins în dragoste, mi-au spus iarăşi.
- Toţi vorbesc despre dragoste, pace şi armonie, dar toţi aceş­tia sunt dezbinaţi, atât în ei înşişi, cât şi în relaţiile cu ceilalţi. De aceea pregătesc bombe din ce în ce mai mari.”

La deschiderea adunarii ecumeniste pretinse a “Bisericilor” din 5 septembrie 2007, in cuvantul de deschidere a fost invocat numele Parintelui Staniloae astfel:

“Fără îndoială, prin acest moment festiv, ne aflăm cu toţii, creştini ai Bisericilor Europei, în armonie şi rugăciune cu înaintaşii noştri, […] părintele Dumitru Stăniloae ” (vezi Cuvantul de deschidere)

Nu doar cu aceasta ocazie ci chiar in alte situatii, ecumenistii invoca numele Parintelui Staniloae si se considera in “armonie” cu activitatea sa ecumenica. Aceasta invocare pusa in balanta cu marturia parintelui ridica totusi cateva semne de intrebare:

“Eu nu sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sarb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpurilor noastre. Eu il socotesc produsul masoneriei. Iara relativizeaza adevarul, credinta adevarata. De ce sa mai stau cu ei care au facut femeile preoti, care nu se mai casatoresc?” (ASCULTA)

Iata ca nu doar adevarul de credinta este relativizat ci chiar optiunea si marturia celui mai mare teolog roman al secolului XX.